Cei pentru care fotbalul e prea simplu 

La 24 de ani, Gerard Deulofeu e un fotbalist terminat.

Și pentru că nu mai are ce învăța și pentru că nu va face carieră. Deulofeu e o contradicție totală, unul din acei fotbaliști care sosesc în lume dăruiți cu tot ce rămâne de neatins pentru alții. Duminica trecută, Watford era surclasată de Wolves, o echipă clar superioară, în semifinalele Cupei Angliei. La 0-2, fără cea mai vagă tresărire ofensivă, Watford l-a adus în teren pe Deulofeu.

Ciudat, nimeni nu știe de ce Watford a început fără el. Dar nu contează. Deulofeu a intrat ca și cum ar fi fost în teren de la începutul lumii. În următoarele 20 de minute, intrusul a distrus Wolves cu două goluri de paralizat privitorul și a plecat. Omul nu pare interesat de detaliile formale ale fotbalului. A început la Barcelona, a plecat senin la cluburi de mâna a doua spre a treia în Anglia, s-a mutat în Italia, a revenit la Barcelona și a aterizat la Watford. Pe parcurs, la intervale de neghicit, a intrat în priza cu miracole.

Creatură sportivă rarisimă, Deulofeu vă e cunoscut de puținele lui întrupări anterioare. La noi – Giuchici, Cîrțu și Dobrin. În alte părți – Sekularac, Geaici, Le Tissier. Toți par, în teren, niște neadaptați, dacă nu cumva niște impostori rătăciți. Toți au o lentoare vecină cu letargia, un soi de absență care pare să reducă propria echipă la 10 oameni și un car de nervi. Apoi, revelația! Ceva declanșează perfecțiunea. Somnolența se destramă și, în câteva crize nimicitoare de geniu, tot ce e adversar trece în ruină.

Deulofeu a ilustrat aceste calități bizare cu două execuții rupte din Rai. Un vinclu din pendulare, aruncat de pe loc, din fața fundașilor care știau foarte bine că așa ceva nu se poate. Apoi, o intrare clasică pe extremă, încheiată cu un șut-pasă-amortizat, extras din snooker. Capodopera de pe Wembley nu-l va schimba pe Deulofeu. Indiferența sacră a artiștilor din rasa lui disprețuiește patimile. Căci fotbalul e prea simplu.