Bilet la Boca-River

Cine vrea să se întoarcă la splendoarea pierdută a fotbalului trebuie să meargă acolo. La acel meci

Boca Juniors-River Plate cere o bună cunoaștere a ospiciilor și a națiunilor care le folosesc pentru a-și ascunde necazurile. Cine e șocat de magnetismul aberant care îngenunchează Argentina la meciurile Boca-River are tot dreptul să caște ochii, dar e obligat să pună mâna pe carte. Cultura explică nebunia argentiniană a fotbalului mult mai bine decât valoarea extraordinară a jucătorilor. Sigur, 3 dintre cei mai mari 5 ai tuturor timpurilor sunt argentinieni. Di Stefano, Maradona și Messi spun că Argentina e o născătoare constantă de genii.

Superdotații argentinieni acoperă mai bine de 60 de ani de fotbal. Pele și Cruyff par anexe. Dar nu asta explică pasiunea concubină a tembelismului cu care argentinienii trăiesc fotbalul. Mai important e că o națiune nesigură de propria identitate a învățat repede că se poate defini prin fotbal. Italienii, spaniolii, și germanii sosiți în Argentina au inventat sentimentul care îi face argentinieni, după 1900-1920, adică din momentul în care au început să joace cu Uruguay și Brazilia. În consecință a fi argentinian a devenit totuna cu a juca fotbal sub drapel.

Așa a devenit obligatorie viața resuscitată, turmentată sau distrusă de fotbal a omului și a mulțimilor argentiniene. Fără fotbal, argentinienii sunt anonimi. În 1961, Ernesto Sabato, ultimul mare scriitor argentinian, a plasat o scenă de cartier în marele lui roman Despre Eroi și Morminte. Într-un barrio (cartier) din Buenos Aires, palavragiii informați stau la un lichior și filozofează pe tema măreției decăzute a fotbalului. Unii par suporteri ai lui Independiente și deplâng noul fotbal în care rezultatul contează mai mult decât trăirea eroică și gratuită.

Cele două titluri mondiale ale Argentinei au fost câștigate după 1961, dar asta nu a pus capăt nostalgiei după acea vârstă imposibilă în care fotbalul e și splendoare, și rezultat. Demența pe care ați văzut-o recent, pe Bombonera, la Boca-River e un fel disperat de a invoca inaccesibilul. Milioane de argentinieni cer fotbalului să fie miracolul absolut pe care viața comună a cartierelor și existențelor individuale nu îl poate atinge. Regretul vieții fără liman și nostalgia fericirii pierdute trec în fotbal și provoacă o explozie orbitoare. E excesiv, e nerezonabil și superb. Cine vrea să uite tot și să câștige 90 de minute de iluzii trebuie să fie argentinian și să aibă bilet la Boca-River.