Să vină burgerii!
La Arsenal se termină o epocă. Epoca artei pure şi cosmopolite

E imposibil să nu ții cu Arsenal, deși e la fel de imposibil să explici la ce bun. Arsenal suferă de o boală rușinoasă: e timidă și se pierde cu firea. Cine a văzut ultimul Chelsea-Arsenal știe despre ce e vorba.
La fel, toți cei ce au fost ușurați de bani de golanul cartierului, pândind după colț și alegând mereu aceeași victimă din grupul de elevi. Tiparul e neschimbat: Arsenal zburdă splendid până prin ianuarie, face jocuri istorice și comite splendori inegalabile, după care cade, răpusă de spaime și cumințenie. Nimeni nu știe de ce, dar toată presa britanică lucrează pe brânci în căutarea răspunsului.
Un interviu cu Robert Pires, fost mijlocaș în una din nenumăratele echipe de aur ale Arsenalului, a avansat o ipoteză îndrăzneață: Arsenal are nevoie de mai mulți englezi. A se citi (cu mare atenție la glezne): mai multe brute bune pălitoare de oase și mingi lungi. Ca orice voleu tăiat, remarca lui Pires se duce pe lângă țintă, deși pleacă pe direcția bună. Lipsa englezilor nu explică nimic. Ultima ciomăgeală încasată de Arsenal a venit de la Chelsea, o echipă care servește rareori mai mult de doi titulari englezi. Dar Pires a ghicit ceva.
Arsenal, echipa fondată în 1886 de muncitori la o fabrică de armament și fidelă în următoarea sută și ceva de ani canonului heavy metal, nu mai joacă englezește. Adică nu mai are vână. Asta în vreme ce alte cluburi la fel de lipsite de jucători și antrenori băștinași o rup binișor pe englezește și fac din Premier League cel mai activ bal și spital european.
După exact 15 ani de picaje și atacuri de panică, astrologii și medicii au început să vorbească de sindromul Arsenal. Multă vreme diagnosticienii au refuzat să ia în calcul ceva ce s-ar putea numi Wengerism. Căci Arsenalul ultimilor 20 de ani e creația lui Arsene Wenger, așa cum Arsenalul care a atins legenda în anii ’30 a fost creația lui Herbert Chapman. Cu Wenger, Arsenal a trecut în artă pură și cosmopolită. Estetica broderiei a luat treptat locul împinsului de vagoane. O vreme, surpriza a funcționat.
În 2002, Arsenal a terminat sezonul fără înfrângere. Apoi, ideea a devenit manieră dogmatică. Arsenal a trecut la colecția de finețuri și a pierdut tot ce era voință și moral. Epoca Wenger se încheie. Va fi, probabil, ultimul sezon. Nimeni nu mai are răbdare cu Arsenger – Arsenal ediția Wenger. Nimeni nu mai vrea desert. Toată lumea duce dorul unui burger.