Bun-simț

Aţi auzit de Gareth Barry? Poate ar trebui, fiindcă este un om care ştie ce înseamnă fair-play

Așadar trebuie să facem modele din marii sportivi. Nu e tocmai limpede de ce există o asemenea obligație și cum de au căzut în dizgrație alte figuri: scriitori, gânditori, inventatori, ba chiar și politicieni – cu precizarea că ne putem limita la politicienii altor epoci. Dar, dacă trebuie, trebuie. Problema e: ce fel de sportivi?

Evident, nu figuri din categoria Şarapova. Atunci, poate, figuri nepătate ale tenisului mare. Sau nu. Câteva superfiguri au sărit în apărarea sistematic dopatei Şarapova. Serena Williams și Novak Djokovici au recitat fără să clipească porcăriile croșetate de îndrumătorii de imagine. Mesajul lor e subtil: adevărul e o obsesie a minților primitive, iar hoții prinși sunt negustorii cei mai cinstiți. Pot fi purtătorii acestor argumente vicioase modele de urmat? Șarapova hoața e, de fapt, mai puțin respingătoare decât îngrijitorii ei care sucesc gâtul bunului simț. Oameni ca Djokovici și Williams transmit celor ce îi iau de model lecția periculoasă după care succesul scutește de caracter.

Şarapova e o fraudă clasică. Williams și Djokovici sunt frauda care sare în apărarea fraudei. Până și Diego Costa e scuzabil în fața acestei perversiuni. Costa are o problemă de temperament. E rău. Provoacă, scuipă, înjură și mușcă sau e pe punctul de a mușca. Evident, Costa nu poate fi un model decât pentru cei ce au ales demult intimidarea prin parcări și pe alei întunecoase. Și atunci?

Atunci, modelul e Gareth Barry. Un fotbalist de uzură, fără panaș, mai din popor și dintr-o bucată. Barry a fost presupusa victimă a mușcăturii lui Costa. În fața lui Barry se deschidea larg opțiunea preferată de atâția sportivi și obligatorie, de pildă, în fotbalul de club spaniol sau sud-american. Barry se putea victimiza romanțat, cu detalii și scandal. Putea umple ziarele cu povestea lui, urmată de apeluri sub vreo deviză idioată de genul „Nu violenței în sport!”. Putea amenința cu justiția și putea cere compensații, după modelul „în blocul vecin a rămas o fereastră deschisă și era să-mi răcească familia”. În loc de așa ceva, Barry și-a chemat prietenii ziariști și, la mai puțin de o oră după meci, i-a lămurit că Diego Costa nu l-a mușcat. Asta se cheamă cu adevărat fair-play. Barry a reușit să își păstreze simțul onoarei într-o împrejurare în care a fost clar atacat fizic. Fără consultări prealabile și fără ședințe cu trupa de PR, din Gareth Barry a țâșnit ceva uitat: bunul simț. Aici e modelul.