Crede, joacă și nu cerceta!

Cupa Angliei rămîne acelaşi teritoriu al misterelor fotbalului. Un premiu literar, dar nu numai, pentru cine îl descifrează

Cineva ar trebui să își dedice scrisul și viața Cupei Angliei. E un pic enervant. În fiecare an, aceeași problemă: Cupa Angliei rămîne intactă. Nimic din lipsa de respect a abatorului de ierarhii nu se pierde. Nimic din furia cluburilor uitate de un secol în pivniță nu se domolește.

Totul e, de la bun început, pe afiș: și dorul de crimă contra numelor bune, și fractura logică fără de care e imposibil ca o trupă de pălitori să facă zob o colecție de internaționali. Săptămîna trecută, securea ruginită a fost folosită de Oxford United din ceva ce se cheamă League Two și se traduce Divizia a patra.

Reputația academică a orașului e tot ce poate fi mai enervant pentru o echipă care dă cu latul pînă face mingea de fotbal țugui de rugby și aleargă prin noroi ca mistrețul olimpic.

Victima a fost Swansea, o echipă de Premier League, la aproape 50 de locuri în clasament peste Oxford. Opt mii de spectatori, plus alte opt mii striviți în geamul unui apartament vecin cu stadionul, au asistat cu apucături de mulțime de eșafod la dezmembrarea adversarului. Swansea, împodobită cu stiliști ca Shelvey și Gomis, ar fi trebuit să cîștige doar din priviri.

Însă adevărul ascuns al fiecărui meci de Cupă e că favoriții pornesc însoțiți de ideea că nu e exclus să piardă. Ba chiar că nu e deloc exclus să o încaseze. De aici pînă la n-avem cum să cîștigăm e doar un pas. Swansea l-a făcut. Chelsea care s-a calificat bătînd Scunthorpe nu e deloc o excepție.

Pentru oricine a văzut meciul a fost clar că Scunthorpe a fost în cărți și putea face egal dintr-un penalty refuzat, dar vizibil din orice punct al sistemului solar.  Chelsea s-a temut. Liverpool a suferit cumplit la Exeter și a plecat cu un egal smuls de providență. De Cardiff s-a mai auzit, dar de Shrewsbury, echipa care a trecut în turul următor, nu știu decît cîțiva arheologi inițiați în morminte medievale.

Peste toate aceste execuții năprasnice pe stadioane mîncate de molii stă întrebarea care va trebui gravată pe Cupa Angliei: care e explicația? Cum e posibil ca echipe obscure să se ridice din comă să dea lovituri fatale și apoi să se întoarcă pe patul de suferință?

Literatura de specialitate e vastă. Unii vorbesc de o psihologie aparte a Cupei, de o mistică atotputernică a bătăliei decisive sau de climatul ultracompetitiv care domină viața britanică de la Parlament la ultima Ligă de amatori. Cercetările continuă. Degeaba. Singura certitudine e: crede, joacă și nu cerceta!