Gust și onoare

În fața audienței cucerite, se țese, cu fiecare nou turneu, un basm cretin cu Rafa care îl ajută la lecții pe Djoko

Din 1877, anul primului Wimbledon, s-au întîmplat multe în tenis. Mai întîi, tenisul otoman a ratat ridicarea de la sol, învins de vremuri. Asta înseamnă că tenisul a pornit ca joc al lumii moderne și a ilustrat în permanență valorile „albe” ale emancipării. Între ele: lipsa de contact fizic, precizia și geometria tactică. Un joc elitar, desigur, dar și un joc deschis. Cu timpul, democratizarea a adus în teren băieți modești salvați de la tîmpirea la cap și gioale prin fotbal și fete nevinovate ferite de musculatura echipajelor de 8 plus 1 rame. De un timp încoace, tenisul nu mai e însă jocul deschis al vremurilor trecute. O manie ipocrită riscă să ia prizonier spiritul jocului. În asemenea măsură încît Wimbledon, la fel ca orice alt mare turneu, are un final previzibil. Cineva va cîștiga și altcineva va pierde finala, dar, la sfîrșit, un lucru va fi inevitabil: învingătorul și învinsul se vor declara cei mai buni prieteni, își vor mulțumi reciproc, vor da asigurări că victoria se cuvine, de fapt, învinsului fără de care învingătorul nu și-ar fi ridicat suficient nivelul de joc. Plus alte povești despre armonia desăvîrșită ce leagă oameni care se bat pentru titlu sau supremație. În fața audienței cucerite se țese, cu fiecare nou turneu, un basm cretin cu Rafa care îl ajută la lecții pe Djoko, cu Roger care îi împrumută penarul lui Stan și cu toți, împreună, alături de Serena, Simona și Maria într-o mare familie fericită. La capătul acestor scenete, în care fetele fac schimb de rețete, iar băieții ies împreună la bowling, fiecare spectator se alege cu ceva. Mai precis, cu o invitație tipărită luxos pe care scrie caligrafic în litere aurite: „E bine să fii tîmpit! Urmează-ne!”. Spectatorii aplaudă prietenia celor ce se bat pe coroană, după care se duc la birou și își carotează colegii.

Evident, jucătorii n-au nici o vină. Parodia intră în costurile de participare. Cine e de altă părere trebuie să își caute alt turneu sau alt sport. Doar demult retrașii pot mîrîi și asta explică îndrăzneala lui Boris Becker. Sătul de peltea, Becker a remarcat că pînă și tenismenii sînt oameni cu rivalități și gelozii incurabile. Federer și Djokovici nu se înghit și asta o știe tot circuitul – explică Becker. Evident, amîndoi sînt destul de civilizați pentru a nu se cotonogi în public, dar asta nu e de ajuns. Amîndoi trebuie să joace farsa camaraderiei absolute. Fondatorii Wimbledon-ului i-ar fi dat afară pe regizorii parodiilor finale pe motiv de lipsă de gust și onoare.