Scena, altarul și arena

 Episodul invaziei terenului de la Birmingham ne-a adus aminte că sînt locuri în care publicul nu are ce căuta

Aston Villa-West Bromwich Albion e un fel de derby în subsolurile Antipa. Două trupe ruginite și-au dat în cap cu […]

 Episodul invaziei terenului de la Birmingham ne-a adus aminte că sînt locuri în care publicul nu are ce căuta

Aston Villa-West Bromwich Albion e un fel de derby în subsolurile Antipa. Două trupe ruginite și-au dat în cap cu halebarde boante și au ajuns cu greu la final. Nu e clar de ce, dar a fost 2-0 pentru Aston Villa. Aston Villa a cîştigat și a prins un tub cu oxigen după un amar de meciuri pierdute și o promisiune fermă de retrogradare. Bucurie mare. Să trăiască Villa şi ai ei!

În tribune, populația locală, compusă din treninguri cu glugă, purtate pe schelete hrănite cu cartofi prăjiți și bere leșioasă, a început să fiarbă turbulent cu 10-15 minute înainte de final. În minutul 85, ibricul a dat pe afară. Cîțiva polițiști imprudenți au fost nivelați și mulțimea a apărut în teren. Aston Villa a făcut ce a făcut și a convins invadatorii să iasă din teren. S-a mai jucat 5 minute. Apoi: sfîrșitul lumii în ediție locală. În cîteva clipe, gazonul de pe Villa Park s-a transformat într-o tavă cu răcituri în alergare. Invazie! Cutare localnic la bustul gol și craniu ras ia în brațe un jucător de la Aston Villa și îl pupă cleios pe obraz. Victima tace și se lasă în voia următorului și următorului.

Scenele de iubire în masă au continuat 20 de minute, cu ambele echipe în postură de ostatici care știu foarte bine ce le poate garanta viața: nu protesta, nu te feri, nu încerca să fugi! Toată lumea a scăpat teafără. Jucătorii s-au închis în cabine, polițiștii s-au strîns la Secție, invadatorii au plecat direct spre pub și bere.

Ce e cu adevărat respingător în aceste scene de bucurie desfrînată e dispariția iluziei. Mai clar: la fel ca teatrul, fotbalul e un spectacol care presupune o convenție. Mergem, luăm loc și știm că urmează să vedem ceva important pe scenă sau pe teren, într-un spațiu care e diferit, plin de semne și simboluri și de neatins. În clipa în care cineva invadează scena sau terenul, iluzia și spectacolul cad. Fosta reprezentație se transformă într-un scurtcircuit care sfîrîie. Într-un dezacord mizer. Cît o fi fotbalul de popular și de democratic, invazia care năpădește terenul e o impietate. Oameni ca toți oamenii, cu hainele și cu trupurile lor de toată ziua, apar în teren și arată mai grași sau mai slabi decît sînt. Arată dizgrațios, ca o mulțime de găini pe culoarele Ateneului.

Ce rămîne totuși din mizeria de la Birmingham e exact lucrul pe care am învățat să-l uităm: fotbalul e un spectacol care are nevoie de un public participant, dar separat. Scena, altarul și arena sînt rude și au regulile lor.