Nici un interviu

Daily Telegraph a publicat o confesiune tulburătoare a lui Johnny Wilkinson. O poveste despre viaţa de sportiv. Despre viaţă Am citit un interviu sau confesiunea unui pacient care își reevaluează viața? Pe frontispiciul ziarului scria clar: Daily Telegraph. Ceva mai […]

Daily Telegraph a publicat o confesiune tulburătoare a lui Johnny Wilkinson. O poveste despre viaţa de sportiv. Despre viaţă

Am citit un interviu sau confesiunea unui pacient care își reevaluează viața? Pe frontispiciul ziarului scria clar: Daily Telegraph. Ceva mai jos se vedeau cîteva fotografii cu Johnny Wilkinson. În continuare, o sumedenie de povești despre rugby. Am rămas cu impresia plăcută a unui interviu bine condus de un ziarist inteligent și norocos. Căci Wilkinson e genul de sportiv care vorbește cu cap, nu prea mult, dar mereu pătrunzător. Ca ziarist, e foarte bine să dea Wilkinson peste tine într-un interviu prelungit. În teren, e altceva.

Așadar, un interviu bun? Nu. Ceva mai mult. O mărturisire greu de uitat. Unul din cei mai mari rugbyști ai lumii mărturiseşte, la sfîrșit de carieră, lucruri care se evită tocmai pentru a proteja o carieră. Mai întîi: regretul. Wilkinson a cîștigat toate titlurile ce se pot cîștiga în rugby. Mondiale, naționale, ligi europene, turnee, meciuri test, titluri individuale, recorduri de transformare stau unele peste altele într-o vitrină care abia le mai încape. Dar Wilkinson simte, la sfîrșit, că a fost nechibzuit. Marele campion e un om muncit de îndoieli. Trebuia să facă din rugby un cult mai important decît viața? Wilkinson se gîndește cu voce tare la placaje de mare risc și comoții depășite prostește, din pura ambiție de a termina meciul în picioare și învingător. Wilkinson știe că și-a riscat viața din mîndria profesionistului care nu-și permite să șovăie și nu permite nimănui să-i vadă așa numai partea slabă.

Acum 2 ani, într-un meci cîștigat clar de Toulon, a fost aproape dezmembrat într-o ciocnire cu Opeti Fonua, un tongan de la Agen, căruia i se îngăduie să intre în teren în ciuda faptului că e un masiv muntos în tricou. Wilkinson a continuat după ce a convins medicii că e la curent cu situația scorului și cunoaște numele clubului la care e legitimat. Acum regretă. Știe că putea fi ultimul meci. Wilkinson pare, pînă aici, un pacient pe drumul cel bun, un om care își recîştigă, pas cu pas, slăbiciunea și, deci, umanitatea. Apoi vine finalul. E uluitor. Ce rămîne, ce îl obsedează după 25 de ani de rugby? Simplu: o pasă greșită într-un meci cu Grenoble. Cineva a interceptat pasa, s-a dus direct în eseu și Grenoble a cîștigat în ultimul minut. De cîte ori faza îmi revine în minte, împietresc și simt că nu vreau să mai trăiesc. Spune Wilkinson.

Cine e acest personaj? Un mare sportiv care și-a pierdut umanitatea sau un om adevărat care simte prezența dramei în sport. Singurul lucru clar e că rîndurile publicate în Daily Telegraph nu sînt un interviu.