Mult, bogat şi mediocru

Fotbalul zilelor noastre suferă de o acută lipsă de imaginaţie.

De regulă, sentinţele scandaloase sînt păzite de formula: rareori am văzut … În cazul de faţă, formula potrivită e: deseori am văzut… Aşadar, scandalul poate începe cu afirmaţia: deseori am […]

Fotbalul zilelor noastre suferă de o acută lipsă de imaginaţie.

De regulă, sentinţele scandaloase sînt păzite de formula: rareori am văzut … În cazul de faţă, formula potrivită e: deseori am văzut… Aşadar, scandalul poate începe cu afirmaţia: deseori am văzut fotbal mediocru. Atît de des încît, cu puţin curaj, concluzia spune că trăim o perioadă de fotbal limitat. Mediocritatea domneşte asupra fotbalului pe care am învăţat să îl respectăm timoraţi de strălucirea comercială şi supraexpunerea mediatică.

Duminică, am văzut Chelsea-Man U şi meciul a arătat, în ciuda exclamaţiilor de presă, o mediocritate solidă. Da, mediocritatea de prim nivel e foarte muncită şi compactă. Jucătorii fac treabă de zidar într-un fel care ne spune cît de mult a căzut nobila meserie de zidar. Ce lipseşte? Ruptura. Jucătorii care răstoarnă un meci sau un sezon cu o izbucnire imprevizibilă. Asta explică de ce Ibrahimovici pare la fel de bizar ca un transfer venit din alt regn. Din acelaşi motiv, nu e mare bucurie în statistica din care aflăm că 25% din jucătorii de la Mondialele 2014 îşi cîştigă pîinea şi Porschele în Premier League.

Meci de meci, Premier League repetă aceeaşi poveste: oase, muşchi, sprinturi, alunecări la sacrificiu şi o teribilă lipsă de imaginaţie. Molima dă tonul fotbalului aşa-zis contemporan. Ierarhiile s-au modificat în consecinţă. Un strat extrem de subţire joacă un fotbal care duce undeva. Barcelona e încă în joc, dar stratul e adesea german: Bayern plus minus Borussia. Restul majoritar al plutonului e o masă de echipe mediocre. Probabil cea mai tristă cădere e de urmărit săptămînal în campionatul francez.

Restul e ieşit din cursă. Sub plutonul mediocrităţii asudate nu e decît masa fără valoare a est-europenilor. Uităm azi că între 1956 şi 1966, în plină epocă Real – Benfica – Milan, Partizan Belgrad a făcut 10 ani de fotbal european mare. Uităm că filonul a fost continuat de Dinamo Kiev şi Steaua.  Aplatizarea  a scos din fotbal tot ce era atipic, şi la Vest, şi la Est. Rezultatul e, în Vest, banalitatea şi, în Est, mizeria anonimă. Balonul de Aur a măsurat exact deprecierea. Voturile au selectat un grup restrîns, de sub 10 jucători. Ideea după care fotbalul a fost întotdeauna mai bun cu un an în urmă e falsă şi trădează dependenţa de nostalgie. Însă unanimitatea mediocrităţii e azi evidentă. Brazilia, fostul furnizor permanent de miracole, atacă Mondialele cu o echipă stimabilă, dar terestră. De ce e aşa? Răspunsurile variază de la filozofia economiei la numărul aberant de meciuri jucate. Mai sigur e că fotbalul nu poate fi altfel într-o epocă în care standardizarea şi mediocritatea prudentă bat iniţiativa şi persoana.