La film cu David Beckham

Ce se petrece în sufletul şi în mintea unui fotbalist care joacă ultimul meci?

Villas-Boas concediat după o oroare distractivă soldată cu un 0-5 îndesat, de la Liverpool citire. Werder nivelată de Bayern, tot acasă, pînă la un 0-7 demn […]

Ce se petrece în sufletul şi în mintea unui fotbalist care joacă ultimul meci?

Villas-Boas concediat după o oroare distractivă soldată cu un 0-5 îndesat, de la Liverpool citire. Werder nivelată de Bayern, tot acasă, pînă la un 0-7 demn de o orgie în mină. Arsenal fugărită de Man. City, după principiul „Voi una, noi două”, pînă la un 6-3 fără tie-break. Cum să nu ţii minte aşa ceva? Galeriile pun la păstrare asemenea momente pe care le vor evoca regulat la capitolul nunţi şi înmormîntări. Ce se întîmplă însă cu cei ce participă regulat la asemenea grozăvii e mai puţin luat în seamă. Un jucător trece anual sau chiar mai des prin aventuri, umilinţe, triumfuri şi halucinaţii cu 0 în coadă, după care află, într-o zi, că filmul s-a terminat. E imposibil de înţeles cu adevărat ce se petrece în sufletul şi în mintea unui fotbalist care joacă ultimul meci.

Felicitările, masa şi memorialul sînt partea publică şi paşnică a afacerii. Restul se petrece în singurătate. După cam 20 de ani de fotbal, cineva rămîne singur în sala de proiecţie ştiind că fimul rulează integral, necenzurat şi pentru ultima oară. Cu alte cuvinte, nimeni nu-l poate suspecta de teatru pe David Beckham, redus la lacrimi, săptămîna trecută, într-un studio de televiziune din Londra. Fără să ştie, prezentatorul tv a călcat pe ce putea exploda mai puternic şi mai interior, întrebîndu-l pe Beckham ce a simţit în ultimul meci. La început, Beckham şi-a adus aminte corect că era 18 mai 2013, la Paris şi PSG juca împotriva lui Brest. După care, părăsit de datele oficiale şi aşezat singur în faţa unei cariere încheiate, acelaşi Beckham a devenit pacientul copleşit de propriul trecut, pe sofaua terapeutului.

Marele Beckham a lăsat capul în jos şi a mărturisit că pe 18 mai 2013 s-a simţit bine, pînă prin minutul 60. Din acel moment, ceva l-a făcut să nu mai poată respira regulat. O  apăsare venită de nicăieri i-a înmuiat picioarele. O mînă nevăzută a început să deruleze filmul cu goluri, prieteni, înfrîngeri, ratări trecute sau uitate. Pacientul Beckham a mai mărturisit că n-a putut vedea filmul pînă la capăt. Imaginile s-au diluat sub lacrimi. Din tuşă, cineva l-a întrebat dacă se simte bine. A cerut bîiguit să fie schimbat şi în minutul 82 a părăsit terenul, fotbalul şi viaţa anterioară. Singurătatea ultimului meci e înfiorătoare. Dacă e adevărat că ultimele clipe de viaţă pun în mişcare povestea a tot ce a fost mai bun, atunci fotbaliştii sînt condamnaţi mult mai aspru. Filmul se reia iar şi iar, ori de cîte ori cineva întreabă cum a fost în ultimul meci.