Pentru medicalizare
Soluţia este simplă: sportivul dopat să fie premiat împreună cu medicul personal
Cineva a pus datele cap la cap. Din 90 de atleţi care au alergat suta sub 10 secunde, 24 fost depistaţi dopaţi. Procent: 25%. Din 30 de atleţi […]
Soluţia este simplă: sportivul dopat să fie premiat împreună cu medicul personal
Cineva a pus datele cap la cap. Din 90 de atleţi care au alergat suta sub 10 secunde, 24 fost depistaţi dopaţi. Procent: 25%. Din 30 de atleţi care au alergat suta sub 9,9 secunde, 13 au fost depistaţi dopaţi. Procent 43%. Din deţinătorii celor mai bune 9 timpuri pe sută, 7 au fost depistaţi dopaţi. Procent: 77%.
În ce mă priveşte, rămîn la părerea că o persoană care se injectează cu un litru-doi de medicamente, după care intră pe stadion şi aleargă suta sub 10 secunde e un mare atlet. În genere, restul umanităţii se poate injecta mult şi bine, după care va muri sau va alerga suta în 10-20 de minute. Stimulenţii ajută numai pe cine poate. Dar asta nu ne obligă să acceptăm escrocheria. Cursele atletice sînt organizate pentru oameni neinjectaţi. Ştiam demult că toată povestea cu atleţi statuari care beau lapte de cocos şi respiră aer de munte e o făcătură. Acum ştim şi mai bine. Tyson Gay, al doilea performer mondial, a fost depistat pozitiv. Asafa Powell şi Nesta Carter, magnificii jamaicani, au fost depistaţi pozitiv. În consecinţă, doar 2 din primii 10 sprinteri ai tuturor timpurilor au rămas curaţi: Usain Bolt şi Maurice Greene. Greene s-a retras urmărit de zvonuri şi acuzaţii insistente. Nu văd nici un motiv pentru care Usain Bolt să nu fie depistat nu prea devreme sau mult prea tîrziu. Acel cineva care a pus datele cap la cap l-a comparat pe Usain Bolt cu Lance Armstrong. Amîndoi au cîştigat mereu în faţa unui grup de rivali profund dopaţi şi amîndoi au susţinut că sînt pur şi simplu mai musculoşi, mai silitori şi că se culcă seara mai devreme.
În fond, e treaba lor. Repet: nu e deloc uşor să te antrenezi ca un nebun, să alergi pînă îţi ies ochii din cap şi, în plus, să ai şi grija testelor antidoping. Ce e de neînţeles e de ce vrea lumea să se ţină aproape de iluzii demult compromise. În mod normal, cineva păgubit de un escroc nu se întoarce cu bani proaspeţi la acelaşi escroc. Sigur, s-ar putea crede că Armstrongii şi jamaicanii nu ne-au păgubit cu nimic. Contul nostru bancar rămîne intact după o sută cîştigată de un dopat musculos. Dar onoarea? Dar dreptul de a nu fi luat de fraier şi masă de manevră? Soluţia e simplă: dezinteresul. Ignoraţi, adică, mascarada! Eu nu mă mai uit la atletism de ani de zile şi mă simt foarte bine. Extremism? Pardon. Cred că media şi establishment-ul sportive sînt mult mai aproape de aşa ceva. Dar, de dragul extremismului, sugerez o ieşire rapidă din impas; medicalizarea sporturilor. De pildă, atletism cu dopaj legal. Concurenţii bagă în ei tot ce e mai nou şi cineva cîştigă, respectivul urcă pe podium alături de medicul personal. Amîndoi primesc medalia de aur şi cu asta, gata!