Fiţi ca Walsh, fiţi ziarişti!

Un om a înţeles că merită să fii considerat nebun pentru a ajunge să spui adevărul

Al patrulea Balon de Aur din colecţia Messi şi Olimpiada de la  Londra abia încap în 2012. Însă cel mai plin de urmări eveniment […]

Un om a înţeles că merită să fii considerat nebun pentru a ajunge să spui adevărul

Al patrulea Balon de Aur din colecţia Messi şi Olimpiada de la  Londra abia încap în 2012. Însă cel mai plin de urmări eveniment sportiv al anului a fost prăbuşirea cultului din jurul fraudei lui Lance Armstrong. Iar eroul acestui an plin de medalii, idoli şi recorduri e un ziarist: David Walsh. Omul care a readus conştiinţa în sport. David Walsh a înţeles repede că triumfurile lui Armstrong sînt produsul combinat al dopajului, intereselor comerciale şi credulităţii. Au înţeles-o şi alţii, dar au tăcut, şi-au păstrat slujbele, şi-au plătit ratele la casă şi şi-au ţinut copiii la şcoli bune. Spre deosebire de ei, Walsh e ziarist.

Vreme de 13 ani, Walsh s-a bătut singur (sau însoţit de Damien Ressiot de la L’Equipe). A devenit o figură bizară, un obsedat sfătuit să se interneze. Dar Walsh a continuat şi după ce a pierdut sprijinul ziarului la care lucra. A publicat patru cărţi şi cîteva sute de articole, a făcut investigaţii de unul singur, a înghiţit insultele şi ameninţările gealaţilor (avocaţilor) lui Armstrong şi, mai ales, a crezut. A crezut că un civil care găseşte adevărul îl poate lăsa neatins în stradă, dar un ziarist nu are voie să facă aşa ceva. Într-o lume dispusă să închidă ochii pentru a visa mai departe la supermani care cîştigă Turul Franţei săptămînal, cu spatele, Walsh a refuzat fuga de realitate.

Într-adevăr, un ziarist, unul singur, e de ajuns pentru a salva sportul de propriile iluzii. Numai că asta cere cîteva lucruri grele ca o piatră de moară. Înainte de toate, o credinţă vecină cu foamea. Walsh a cîştigat-o la un meci de rugby. În 1973, Anglia a jucat în Irlanda. Walsh avea 14-15 ani şi era în tribună. Anglia a intrat în teren nesocotind ameninţările teroriştilor irlandezi. Lumea i-a aplaudat. 5 minute. 10 minute în şir. Walsh a ţinut minte toată viaţa că oamenii simpli pot rosti adevărul fără teamă. De asta n-a preluat niciodată comenzi, ci şi-a descoperit singur temele. N-a scris pentru bani şi nici după comenzi telefonice. A riscat totul, gata să se întoarcă de unde a plecat. A acceptat rolul de predicator nebun şi privirile jenate ale lumii normale, prin aeroporturi, restaurante, toalete şi seminarii. Le-a răspuns cu un zîmbet şi cu un: Să vă spun cum e cu Armstrong…

Asta l-a lăsat singur prin aeroporturi şi toalete, dar l-a făcut om. Recunoştinţa a venit anul acesta: premiul pentru cel mai bun ziarist sportiv. Cu observaţia  că anul trecut, înainte de căderea lui Armstrong, Walsh n-a prins nici măcar lista cu primul tur de propuneri.

2012 e anul pe care ziariştii nesportivi care se ocupă de sport sau de orice altceva trebuie să-l ţină minte.