E de scris

Fotbalul românesc ar trebui să fie o sursă de inspiraţie. Sînt încă foarte multe subiecte care îşi aşteaptă autorul

La ce bun o carte despre fotbal? La ce bun, cînd ziarele şi televiziunea consumă tot, explică tot şi transmit tot? […]

Fotbalul românesc ar trebui să fie o sursă de inspiraţie. Sînt încă foarte multe subiecte care îşi aşteaptă autorul

La ce bun o carte despre fotbal? La ce bun, cînd ziarele şi televiziunea consumă tot, explică tot şi transmit tot? O carte despre fotbal face exact ce nu pot sau pot foarte parţial ziarele şi televiziunile. Transmite trecutul. Scrie istoria. Ce ştiaţi, de pildă, despre continentul craiovean? Unii îşi aduc aminte. Cei mai mulţi nu ştiu sau au o imagine viciată despre decesul Uniersităţii la capătul unui prezent recent scandalos. Cineva, un oltean pe drept cuvînt numit Ion Jianu, a scris o carte-almanah-enciclopedie-arhivă care se numeşte „Frumoşii nebuni ai Craiovei Maxima”. E de ajuns pentru a transforma cititorul în explorator şi exploratorul în descoperitor al continentului craiovean. O suită de echipe craiovene foarte locale, fertile şi persecutate a schimbat cursul fotbalului românesc la sfîrşitul anilor ’70. În esenţă, Universitatea a fost cea mai puternică matrice producătoare de supervalori a fotbalului românesc postbelic. Pare o blasfemie pentru un spectator-necititor al galeriilor stelistă sau dinamovistă, dar adevărul e al istoriei nu al televiziunilor, iar istoria o dau cărţile.

Ediţia a doua a acestei cărţi a apărut acum 6 luni şi a trecut, bineînţeles, neobservată. Aşa cum trece aproape orice carte sub bombardament digi. Ce nu ştiu crucificaţii tv ai erei noastre e că doar cărţile vor rezista. Un gazetar adevărat de sport ştie cu siguranţă că, în lipsa unei istorii scrise, fotbalul se rătăceşte. Nimeni nu apucă să ştie de ce şi de unde vine. De unde ar trebui început în cazul fotbalului românesc?

De la istoria de bază. De la istoria centrelor de istorie ale fotbalului românesc. Fie ele ştiute, fie neştiute. Astfel, cartea lui Ion Jianu ar trebui urmată de alte istorii locale cu consecinţe naţionale. O istorie a fenomenului U.T.A e demult aşteptată. Un alt generator de istorie aproape uitat e F.C. Argeş, cu Dobrin care-i şi întrece. Cel mai puţin bănuit centru istoric e Progresul anilor ’60 şi ’70. Complet uitat e episodul Petrolul de la începutul anilor ’60. Poli Timişoara n-a fost suficient studiată ca prelungire a primei mari tradiţi antebelice a fotbalului românesc.

E de discutat, de asemenea, despre o posibilă şi esenţială istorie a originilor transilvane ale fotbalului în România. Alte cărţi ar putea căuta răspunsuri laterale la întrebări referitoare la absenţa performanţei în sud-est, la apariţia unei şcoli de portari în Moldova sau la tensiunile dramatice între Bucureşti şi provincie după 1945. În sfîrşit, naţionala nu are o cronică istorică unitară. E de scris. Cineva trebuie să înceapă, altcineva trebuie să dea atenţie şi să sprijine. Altfel, vom citi mereu cărţile altora despre alte campionate şi alte cluburi.