Moartea-n bocanci

Despre lipsa de respect cu care am învăţat să tratăm sfîrşitul unui om. Graţie televiziunii

Moartea a început să se ducă la meci. Are poftă de distracţii populare. Îşi pune bocancii, intră în teren, încearcă inimi şi seceră tineri. Începe […]

Despre lipsa de respect cu care am învăţat să tratăm sfîrşitul unui om. Graţie televiziunii

Moartea a început să se ducă la meci. Are poftă de distracţii populare. Îşi pune bocancii, intră în teren, încearcă inimi şi seceră tineri. Începe ceva nou şi întunecos? Aşa va fi de acum înainte? Moartea lui Piermario Morosini pare să anunţe timpuri nenorocite, cu mulţimi adunate pe stadioane pentru ce s-o nimeri: meci sau priveghi. Ochii pe cronometru şi pe cardiogramă. Defibrilatorul în recuzita de vestiar, printre bocanci, tricouri şi fanioane. Da, s-a întunecat, dar nu e nimic nou.

Povestea lui Morosini e veche. Un om născut de mînă cu piaza rea şi înmormîntat lîngă ea. Totul în termenii şi întîmplările descrise de scriitori imposibili, de la greci la Dumas şi Balzac. Din tragediile lor nesărate ar trebui să cunoaştem povestea prea de tot a bietului Morosini.

La 15 ani, şi-a piedut mama. La 17, tatăl. Ce mai lipsea? După un an, fratele handicapat s-a sinucis. Mai trebuia totuşi ceva, mari maeştri ai dramei şi melodramei? Ah, da! O soră, desigur handicapată, rămasă în grija sorţii după moartea lui Piermario. Capodoperă! Cine spune că nu ştia nimic despre obiceiurile morţii şi ale sorţii printre oameni recunoaşte că s-a lăsat furat de fotbal. Că a crezut, adică, în scutirea de bine şi rău a celor ce joacă sau se uită la fotbal.

Ce e cu adevărat nou vine de altundeva. Din lipsa de sensibilitate şi respect cu care am învăţat să televizăm moartea. Da, transmisia live a morţii lui Morosini era inevitabilă. Nimeni nu putea prevedea aşa ceva. Dar reluarea la nesfîrşit a înregistrării cu prăbuşirea şi agonia lui Morosini e oribilă şi nemotivată. Am văzut-o pe gratis de zece şi de o sută de ori în cîteva zile. În ziare, pe net, la tv, la toate televiziunile şi în toate jurnalele de actualităţi. Care e diferenţa între replay-urile cu Morosini în rolul mortului şi curiozitatea spectatorului la execuţii pe stadion în China, Iran sau Arabia Saudită? Diferenţa e că e mult mai comod, iar alibiul e imbatabil. Ne informăm în epoca informaţiei. Norocul nostru cu serviciile presei. Aflăm tot ce poate fi mai excitant despre moarte. Uite-l cum a căzut! A mai dat o dată din picioare! Gata, l-au luat! Ce ţi-e şi cu viaţa asta!

De sîmbăta trecută, de cînd l-au luat pe Morosini şi l-au dus, toată presa italiană vorbeşte de destin. Dacă maşina poliţiei n-ar fi blocat tunelul de evacuare şi ambulanţa ar fi venit mai repede? Dacă medicii s-ar fi ostenit cu controale mai riguroase? Nimeni nu pare să bage de seamă că toate astea ţin de ştiinţă şi de organizare, nu de destin. Destinul e o poveste complet diferită, imprevizibilă şi fără umor. Un soi de moartea-n bocanci.