Jocul litigios

Tehnica individuală şi teoriile tactice au evoluat lent, simularea a erupt în fotbalul de azi

Chelsea cîştigă meciul cu subtereştrii de la Wigan după două ofsaiduri transformate. Man United distruge QPR în minutul în care au încăput un penalty, o […]

Tehnica individuală şi teoriile tactice au evoluat lent, simularea a erupt în fotbalul de azi

Chelsea cîştigă meciul cu subtereştrii de la Wigan după două ofsaiduri transformate. Man United distruge QPR în minutul în care au încăput un penalty, o simulare de roşu şi un roşu pentru victima simulării. Delincvenţa Sa Balotelli e eliminat abia la a patra tentativă de fractură. Presa ia fiecare meci care îi cade de pe ecran în pagină şi face dosare arbitrilor. Barcelona e suspectată de conspiraţie şi afiliere în formă continuată la clanul global al aranjorilor cu ecuson UEFA. Din cînd în cînd, lumea mai dă goluri năucitoare cu transversala, dar arbitrii nu văd mingea trecută în hectarul de dincolo de linia porţii. A doua zi, autorii săptămînali de opinie sportivă trec de la arbitrajul electronic la munca de oponent şef al Guvernului şi, iarăşi, nimeni nu vede că linia a fost depăşită.

Fotbalul s-a schimbat. Însă această vorbă de clacă nu spune mare lucru. Da, fotbalul s-a schimbat de cînd fotbalul. Problema e că, de un timp, fotbalul nu se mai schimbă în fotbal. Fotbalul trece în altceva. În spectacolul arogant al pretenţiilor, imposturilor şi trucurilor care dau noua gramatică a vieţii de competiţie. Dacă e de spus ceva clar despre transformarea la care asistăm meci de meci, atunci propoziţia-cheie sună aşa: fotbalul a devenit un joc litigios. Un proces de intenţie mereu deschis şi o ciocnire de dedesubturi fără sfîrşit.

Două lucruri ne-au adus aici. Multă lume se va grăbi să dea vina pe bani, dar asta ar însemna să subestimăm degradarea profesională masivă, de o parte şi de alta a liniei de tuşă. Două lucruri arată altfel şi arată mai rău. Mai întîi, arta simulării încorporată definitiv între competenţele care dau valoarea unui jucător. Simularea e adesea argumentul cîştigător şi, prin urmare, calitatea esenţială a jucătorului care cîştigă meciuri distrugîndu-le. În vreme ce tehnica individuală şi teoriile tactice au înaintat lent, arta simulării a erupt. Ştiinţa fizico-teatrală a iluziei care provoacă penaltyul, cartonaşul roşu sau întreruperea jocului a atins o cotă vecină cu magia.

A doua cădere e proletarizarea comentatorilor obsedaţi de fotbal ca telenovelă. Orice pretext exterior şi orice scandal personal sînt suficiente şi mai bune decît fotbalul. Contextul şi fabulaţia voieuristă bat tot şi lasă în urmă o mizerie în care valoarea nu mai contează. În rest, totul e incomparabil mai bine, începînd cu cantitatea, sponsorii şi calitatea imaginii tv.