Business în taiga

Roman Abramovici este prototipul omului de afaceri generat în estul Europei de rezervele vechiului regim

Curînd, după numirea celui de-al optulea antrenor în nouă ani, Chelsea va deveni cel mai prost condus club european care nu e Steaua. Efortul a […]

Roman Abramovici este prototipul omului de afaceri generat în estul Europei de rezervele vechiului regim

Curînd, după numirea celui de-al optulea antrenor în nouă ani, Chelsea va deveni cel mai prost condus club european care nu e Steaua. Efortul a meritat. Abramovici a reuşit să demonstreze ceva esenţial, public şi pe banii lui (deşi aici mai e de discutat). Totul poate fi însumat de o întrebare: dacă e un manager atît de slab, cum poate avea Abramovici atît succes în afaceri?

Întrebarea trăieşte în oglindă şi admite reciproca: dacă e un om de afaceri atît de bun, cum poate fi Abramovici un manager atît de prost? Jumătatea londoneză a răspunsului e vizibilă şi conţine toate erorile grave pe care le poate face un manager incompetent: decizii incoerente, informaţii proaste, consilieri servili şi, mai ales, o aroganţă descrisă perfect de observaţia referitoare la anumite animale care avansează vertical în copac. A doua jumătate a răspunsului e bine ascunsă în taigaua care leagă Kremlinul de taiga. Uşurinţa sprinţară cu care marele patron londonez îşi face de rîs clubul şi calibrul luminează însă destul de bine codrul.

Abramovici e prototipul omului de afaceri generat în estul Europei de rezervele vechiului regim. Cu alte cuvinte, un fals, de la cap la coadă şi de la primul la ultimul contract. În loc de idei şi abilitate, impostorul afacerist est-european are o reţea de sprijin. În loc de iniţiativă, contracte garantate. În loc de competiţie, o scutire de competiţie, dăruită de protectori politici, gata să stîrpească orice formă de concurenţă şi să aştearnă un monopol mănos. Acest tip de om de afaceri stă pe o definiţie răsturnată a succesului şi se multiplică în toate zonele profesionale. Efectul e sărăcirea la minte a propriei ţări, părăsită de fraierii care se pricep la ceva şi ar putea lua decizii decente. Specialişii pleacă, dar nici impostorii n-au stare acasă. Banii trebuie tocaţi undeva, iar setea de legitimare în lumea de dincolo de taiga e necruţătoare. Nu mai puţin apăsătoare e legea care spune că anumite trăsături sînt inutile dacă nu stau pe un personaj fudul.

Sportul e în esenţă competiţie şi tocmai asta e fatal pentru falşii cavaleri ai competiţiei. Dacă nu s-a observat îndeajuns, inepţia lui Abramovici spune încă o dată că numai banii buni fac manageri buni. Marile cluburi engleze au manageri bogaţi, dar reali, adică oameni care vin antrenaţi de teste business netrucate. Unii cad, pe modelul recent Glasgow Rangers, alţii stau în picioare, pe modelul Arsenal, un club mereu pe negru cu contul. Şi unii, şi alţii respectă regula jocului.