Fără rejucare

Despre apariţia răului în fotbal şi perpetuarea acestuia atunci cînd scapă nepedepsit.

Poate fi rejucat, pe motive de injustiţie, un meci de fotbal? Nu, dar ar merita. Uneori, o oră şi jumătate de fotbal ţinteşte cu precizie în inima bunului […]

Despre apariţia răului în fotbal şi perpetuarea acestuia atunci cînd scapă nepedepsit.

Poate fi rejucat, pe motive de injustiţie, un meci de fotbal? Nu, dar ar merita. Uneori, o oră şi jumătate de fotbal ţinteşte cu precizie în inima bunului simţ şi calcă în picioare ultima urmă de adevăr. Nu e vorba de meciurile pierdute după ce „noi am ratat ca la balamuc”, iar ei ” au scăpat o dată şi ne-au bătut”. Asta se întîmplă des şi e parte a ordinii decente în fotbal. Altfel spus, şi în fotbal, realismul bate poezia. Există însă meciuri de-a dreptul revoltătoare, care ies din orice tipar şi îi pedepsesc pînă la epuizare pe nevinovaţi. Nu e clar care e mesajul şi la ce e bună o asemenea lecţie. Poate pentru mai buna aşezare a pesimismului în viaţă.

Am văzut de curînd o asemenea inversiune vicioasă. Pe afiş scria Manchester City-Tottenham Hotspur. În teren, s-a dezlănţuit o farsă cinică. Prima repriză nu a luat parte la scenariu. Însă în ultima jumătate au urmat faptele. 2-0 pentru City, apoi 2-2. Nimic de obiectat, cu excepţia unui gol paranormal venit din şutul lui Bale. Au urmat un cot în gură aplicat violent stoperului lui Tottenham. Arbitrul n-a văzut. Apoi, o călcătură cu crampoane şi acceleraţie aplicată de Balotelli pe capul unui mijlocaş de la londonezi. Arbitrul n-a văzut şi Manchester City a jucat mai departe în 11 şi cu arbitrul 12 un meci pe care trebuia să îl termine în 9 şi fără arbitru, 8. Dar farsa nu s-a încheiat. Tottenham scapă pe o contră şi ratează milimetric victoria. N-a fost de ajuns. În ultimele secunde ale minutului 90 plus 5, City primeşte, corect, un penalty. Arbitrul a văzut. Cine execută şi înscrie? Balotelli, cartonaşul roşu menţinut în teren. Apoi, arbitrul fluieră şi pleacă acasă. Ce a rămas în urma lui?

La nivel penal, acest Balotelli care e în mod vădit incapabil să îşi controleze accesele de violenţă. Simpaticul purtător al fizionomiei de killer mohican e, la aproape fiecare apariţie în teren, un pericol medical imediat pentru adversar. Mai important decît nivelul pre-mental al lui Balotelli, meciul oribil de pe Etihad Stadium a demonstrat ceva crîncen şi inevitabil. Ceva posibil în fotbal şi mereu la dispoziţie în viaţă. O adeverinţă respingătoare: da, răul  ca sumă a tuturor actelor absurde, simultane şi neîngăduite, există, lucrează şi rămîne nepedepsit. Suporterii se plîng adesea de ghinion, de zile proaste şi de lucrături. Însă apariţia coerentă şi furioasă a răului e cu totul altceva: o capodoperă devastatoare care comprimă în 90 de minute sau mai puţin anvergura lentă a destinului. Şi el, nerejucabil.