Suporteri insuportabili

Ultraşii transformă şi stadionul, şi piaţa publică în poligon hormonal

Cătălin Tolontan a încercat recent să apere onoarea suporterilor militanţi care au schimbat în ultimele zile stadionul cu Piaţa Universităţii. „Şi ce dacă sînt suporteri?” întreabă Cătălin Tolontan, străduindu-se să […]

Ultraşii transformă şi stadionul, şi piaţa publică în poligon hormonal

Cătălin Tolontan a încercat recent să apere onoarea suporterilor militanţi care au schimbat în ultimele zile stadionul cu Piaţa Universităţii. „Şi ce dacă sînt suporteri?” întreabă Cătălin Tolontan, străduindu-se să descopere dreptul la expresie politică al peluzei. Într-adevăr, oricine poate participa la o demonstraţie. Însă, cei ce simt nevoia să protesteze nu ies în stradă ca suporteri, ingineri, rockeri sau apicultorii. Ies în calitatea lor mai veche sau mai nouă de cetăţeni interesaţi, fie pînă la încîntare, fie pînă la indignare, de mersul societăţii lor. Nu e cazul suporterilor însoţiţi de glugi, treninguri, răcnete, şuturi şi dispoziţii incendiare. La drept vorbind, suporterii din această categorie merg la demonstraţie sau pe stadion din unul şi acelaşi motiv: pentru iluzia virilă a războiului. La fel de sigur,  suporterii ratează şi degradează ambele ocazii. Stadionul pe care îl transformă în poligon hormonal şi piaţa publică pe care o transformă în poligon hormonal. Diferenţa e că poligonul al doilea e, de regulă, foarte central, îşi pierde vitrinele şi rămîne fără mărfuri.

Sînt sigur că în grupul distinct al demonstranţilor paşnici din Piaţa Univeristăţii se află destule persoane care au fost măcar o dată în viaţă pe un stadion de fotbal. Asta îi face amatori de fotbal. Mă îndoiesc însă că asta îi face şi suporteri în definiţia apărată de Cătălin Tolontan. Despărţirea între cei ce pot participa la o ocazie publică fără a o fărîma şi suporteri e veche. La Roma, plebea din Colosseum, în Bizanţ, mulţimea de pe Hipodrom. Rezultatele au fost identice: unii au infectat civismul roman, ceilalţi au deschis drumul corupţiei de masă. Mai aproape de noi, barrabravas, un soi de galerie paramilitară, împarte controlul străzilor argentiniene, în complicitate cu poliţia şi liderii de club. Ultraşi nu sînt, deci, invenţia noastră. Istoria acestei degenerări ar trebui să fie bine cunoscută celor ce se ocupă de rolul şi drepturile suporterilor.

Cealaltă observaţie importantă a lui Cătălin Tolontan spune că suporterii dinainte de ’89 au făcut adesea dizidenţă. E adevărat, dar confuzia e, din nou, la lucru. Cei ce au scandat atunci curajos nu au făcut-o în calitate de suporteri, ci în baza nemulţumirii lor umane. De ce anume pe stadion? Pentru că stadionul le-a dat o platformă şi un paravan cît de cît protector. Nici atunci şi nici acum, calitatea de suporter nu scuză şi nu explică nimic la întîlnirea cu testele majore: civilizaţie, răspundere, bun-simţ.