Teorema GA – consecinţă RO

Evident, fotbalul post-Cruyff-Maradona este supraevaluat. Iar asta are o mare legătură şi cu noi.

Declaraţia delirantă emisă de Hugo Gatti la începutul anului a fost greşit înţeleasă. De regulă, cînd cineva spune o prostie enormă, lumea se uită în jur […]

Evident, fotbalul post-Cruyff-Maradona este supraevaluat. Iar asta are o mare legătură şi cu noi.

Declaraţia delirantă emisă de Hugo Gatti la începutul anului a fost greşit înţeleasă. De regulă, cînd cineva spune o prostie enormă, lumea se uită în jur şi dă din umeri a absurd. Messi, cu ale lui 3 Baloane de Aur, rezervă pe vremea lui Maradona şi Cruyff? Evident, fals. Asemenea declaraţii nu trimit spre realitate, ci spre problemele vorbitorului. Gatti îşi regretă tinereţile şi îşi simte vremurile nedreptăţite. Aici are dreptate. Într-adevăr, fotbalul post-Cruyff/Maradona e supraevaluat. Revolta lui Gatti a gîlgîit în direcţie greşită şi s-a transformat în resentiment. Punctul de plecare e însă corect, deşi acoperit de o insultă groasă e greu de dibuit.

Rezumat în mod decent, argumentul ratat de Gatti, cu o logică extremistă scuzabilă la un portar, spune că: oricum am număra şi cîntări, fotbalul ultimilor 50 de ani, adică fotbalul modern şi televizat, e dominat de cîţiva jucători perfecţi. Mai precis, de patru inexplicabili şi inegalabili. În ordinea pe care o doriţi: Cruyff, Di Stefano, Pele şi Maradona. Discuţia e nesfîrşită, lista poate fi dată la lărgit (Garrincha, Puskas, Platini, Messi, Zidane, Dobrin), dar nu admite restrîngere. Miezul ireductibil al geniului fotbalistic are patru titulari. Nimeni nu îi poate refuza sau ignora. Restul e discutabil sau, în cazul declaraţiei punk a lui Gatti, nepoliticos.

Există în declaraţia lui Gatti o deschidere care ne priveşte direct. E vorba de consecinţa românească a teoremei Gatti. Să-i spunem consecinţa RO a teoremei GA. Ea spune că fotbalul în care clasamentele îşi pierd sensul e în criză totală. Mai departe, asta înseamnă că Gabriel Torje, laureatul anului fotbalistic 2012, ar fi fost cel mult rezervă într-o perioadă care începe cu Petchowski, continuă cu Dobrin şi se termină cu Hagi. Ceea ce descrie exact două realităţi contrare. Pe de o parte, calitatea inegală, dar certă a fotbalului românesc pînă la mijlocul anilor ’90 şi, pe de altă parte, prăbuşirea în nonvaloare de care avem parte în ultimii 15 ani.  Am ajuns în punctul zero – asta o ştim, dacă nu sîntem chiar orbi sau tîmpiţi de zarva suburbană a actualităţii. Problema e cum plecăm din acest punct care nu face decît să-şi descrie strident propria nulitate.

Răspunsul: nu ştiu şi nu cred că există planuri sau persoane de încredere în materie. Fără îndoială, falimentul va fi lung, dar nu interminabil. E un alt fel de a spune că avem, chiar acum, talente din care pot ieşi fotbalişti competitivi. Naşterea valorilor nu poate fi interzisă, ci doar compromisă de o lume care se pricepe să strice. Ne va veni iar rîndul la fotbal bun. Dar mai avem de aşteptat. O altă lume.