Genii postume

Fotbalistul Socrates era o capodoperă. Omul Socrates era dezechilibrat de prea multă creativitate Nonşalanţa e o calitate extremă. La un capăt indiferenţă, la celălalt siguranţă. La ce capăt a jucat Socrates? La amîndouă. Indiferenţa a ruinat şi a răpus, exact […]

Fotbalistul Socrates era o capodoperă. Omul Socrates era dezechilibrat de prea multă creativitate
Nonşalanţa e o calitate extremă. La un capăt indiferenţă, la celălalt siguranţă. La ce capăt a jucat Socrates? La amîndouă. Indiferenţa a ruinat şi a răpus, exact ca în cazul lui Dobrin, un corp şi o viaţă plasate la şi altele.  Siguranţa a dat, tot ca în cazul lui Dobrin, un fotbal atmosferic, o contradicţie suplă care se rezolvă singură, pe măsură ce lentoarea fotbalistului naşte graţie, confort şi derută. Efectul paralizant al miracolelor de tip Socrates-Dobrin e aproape inexplicabil. Două siluete statuare care valsează amuzate suveran de îndîrjirea primitivă a adversarului şi eliberează pase de geniu pentru coechipieri executanţi. Dar Socrates a fost mult mai complicat şi mai tulbure.

În afara fotbalului, a fost medic, anarhist, socialist, beţiv cu program, fumător fundamentalist, ghitarist, tată capabil să-şi boteze copilul Fidel şi romancier amator. La un loc, un personaj în stare de rebeliune permanentă. În 2004, la 49 de ani, rebeliunea justiţiară şi nu altceva l-a făcut jucător la Garforth Town, un club de amatori de lîngă Leeds. Socrates a aflat de la preşedintele clubului, un profesor confrate sindicalist, că Garforth e în procedură de faliment şi a traversat oceanul pentru a sluji cauza proletariatului în pericol. A jucat o repriză, a atins mingea de patru ori fără urmări şi s-a întors în Brazilia. Omul nu intra în teren fără două beri şi trei ţigări, şi asta l-a terminat. Socrates era de profesie medic şi ştia bine ce îşi face. A lucrat senin la propria anihilare şi avea o explicaţie clară: capul meu lucrează prea repede şi trebuie să îl opresc. Nu brava. O poate confirma orice temperament dezechilibrat de creativitate.

Însă fotbalistul era o capodoperă. Statuia împrăştia o mobilitate felină şi radia pase insesizabile. Socrates era un automat perfect de distribuit variante de atac. Fotbalul? În opinia repetată a lui Socrates, o ocupaţie ofensivă în care rezultatul e secundar, iar spectacolul, primordial. Asta explică atît detestatul Italia-Brazilia 3-2, cît şi golul perfect pe sub pleoapele lui Zoff din acelaşi meci. Brazilia 1982 cu Socrates, Zico, Falcao, Eder şi Cerezo arăta după primele 5 minute de fotbal a campioană mondială. A plecat fără titlu pentru că n-a acceptat prezenţa minimă a defensivei în jocul de fotbal. A fost una dintre cele trei, şi nu singura, cum se spune adesea, echipe perfecte care n-au cîştigat Mondialele. În aceeaşi familie nefericită şi superbă intră Ungaria 1954 şi Olanda 1974-’78. Dar Socrates a fost, fără îndoială, singur. Calm, hipercreativ, indiferent la supravieţuire şi, prin urmare, de neuitat. Exact ca Dobrin. Genii postume.