Casta şi masele

Fotbaliştii sînt un soi de extratereştri. Trăiesc bine, sînt fericiţi şi nu cunosc criza

Chiar aşa: de ce ar mai simţi Carlos Tevez ceva pentru Manchester City? Sau pentru oricare alt club din oricare alt city? Oameni ca Tevez au […]

Fotbaliştii sînt un soi de extratereştri. Trăiesc bine, sînt fericiţi şi nu cunosc criza

Chiar aşa: de ce ar mai simţi Carlos Tevez ceva pentru Manchester City? Sau pentru oricare alt club din oricare alt city? Oameni ca Tevez au depăşit demult orice timiditate în materie de loialitate. Am spus oameni şi nu sportivi, pentru că Tevez e un cumul de egoisme alimentate de adoraţie şi subvenţii. Iar asta produce o slăbiciune umană teribilă şi un ego care nu negociază. Milionarismul democratic a produs nenumăraţi Tevez şi poate ar trebui să luăm seama nu atît la greva spontană declanşată de Tevez la Munchen, cît la lipsa de jenă a milionarilor care acceptă să intre în teren doar pentru a intra în grevă pe gazon. Cazuri celebre: afacerea Domenech.

Odinioară, doar superstarurile care defineau o generaţie cîştigau extrem de bine. Mai nou, orice speranţă incertă şi orice aspirant neconfirmat e automat îndreptăţit la un contract care îl scuteşte pe viaţă de griji. Iar primul contract e urmat de altul şi de altul. Aproape orice carieră e, de la un cap la altul, o serie de contracte şi salarii supradimensionate. Sumele şi siguranţa pe care o inspiră au ucis voinţa şi credinţa în culorile unui club. Naţionala e, oricum, o chestiune minoră şi din ce în ce mai enervantă. Aproape orice fotbalist se ştie subvenţionat pe viaţă. Într-o asemenea viaţă culorile clubului au mai puţină importanţă. În schimb, toanele au. Tăria de caracter şi împotrivirea însemnau, odată, refuzul de a accepta că un meci se termină la 0-3. Sau că accidentarea liderului de echipă scoate din joc echipa. Acum, împotrivirea e, pur şi simplu, împotrivirea care nu vrea sau n-are chef sau vrea altceva: mai multă notorietate, mai puţin efort, un antrenor mai supus, mai mulţi bani şi mai puţine meciuri pe bune. Nu e doar vina jucătorilor. În fond, orice rezervă observă că oamenii mari şi tari fac asta: împart bani, fac business şi politică, îşi iau partea şi se uită mai mult la buget decît la clasament. De la Sepp Blatter în jos şi de jos pînă la Sepp Blatter.

Într-un fel, îi sîntem datori lui Carlos Tevez şi gestului său de răsfăţ nesimţit. A fost clar, transparent şi precis. Ştim unde sîntem. Mai bine zis, unde sînt ei, idolii noştri. Mult în afara oricărei noţiuni de răspundere şi realitate. Dacă aţi băgat de seamă, fotbaliştii pe  care ne-am obişnuit să-i slujim au ceva de extraterestru. Se simt bine. Au de toate. Nu se tem. Nu sînt în criză. Şi, mai mult: spre deosebire de huliţii bancheri, fotbaliştii au  privilegiul de a se şti feriţi, din oficiu, de resentimentul maselor. O castă, dacă asta n-ar dezonora termenul.