Profesor de dezumanizare

Tragedia ciclistului belgian Wouter Weylandt s-a transformat în obiect de compasiune virtuală

Wouter Weylandt a avut parte de un destin postmodern. A murit în direct, a fost înconjurat de tehnologie pînă în ultima clipă, a devenit – postum – erou […]

Tragedia ciclistului belgian Wouter Weylandt s-a transformat în obiect de compasiune virtuală

Wouter Weylandt a avut parte de un destin postmodern. A murit în direct, a fost înconjurat de tehnologie pînă în ultima clipă, a devenit – postum – erou digital şi a fost imediat reciclat de propria echipă, care a decis să continue Il Giro, din „respect” pentru regretatul ciclist. Postmodern înseamnă, mai departe, că Weylandt va fi uitat săptămîna asta sau, cu puţin noroc, săptămîna viitoare. Nu e aşa? Au dreptul să se îndoiască doar cei ce-şi mai amintesc unde a avut loc Olimpiada de iarnă 2010 şi cine a murit acolo.

De ce ar trebui totuşi să-l ţinem minte pe Weylandt, un ciclist onorabil, cîştigător de etapă în Giro anul trecut, dar în nici un caz o celebritate indispensabilă? Răspunsul e mai puţin important. Întrebarea e, în schimb, sfîşietoare. Ea ilustrează o lipsă de sensibilitate definitivă, o neştiinţă crasă faţă de valoarea de întrebuinţare a tragediilor. Un ciclist de 26 de ani coboară o pantă în mare viteză, se uită în spate, agaţă cu pedala
parapetul, cade şi moare pe şosea, cu craniul zdrobit. Iar noi, presa şi atît de instruiţii ei comentatori, continuăm să vedem un accident tehnic, un moment nefericit care întrerupe, dar nu poate deranja, cursivitatea sportivă a istoriei Giro d’Italia.

Ne scapă ceva şi anume totul. Pus în şa, pe una din superbicicletele de serie mică, dotat cu cască de protecţie, ochelari profesionali, tricou şi reclame, înconjurat de tot vuietul mediatic al Turului, tînărul Weylandt a devenit, alături de restul plutonului, un obiect virtual. Un seamăn mai cunoscut, dar şi mai puţin real. O figură care ne aparţine, dar nu-şi mai aparţine, aşa cum personajele din Call of Duty ne reprezintă dorinţa de
bravură, dar pot muri şi pot fi înlocuite fără regret. Dezumanizarea sportivilor e cel mai grav efect al modernizării sporturilor. Chiar înainte de a elimina conţinutul uman, sporturile propagate în masă şi-au lichidat mediul de transmitere.

De aici stupiditatea inegalabilă din Gazzetta dello Sport care titrează ferm: „Il Giro Piange”. Nu sînt sigur că mai putem înţelege idioţenia care dă litera unui asemenea titlu. Il Giro a devenit o fiinţă şi trebuie să se ocupe, în lipsa noastră, de problema compasiunii. Indolenţa (aroganţa?) acestei propuneri care recomandă demisia de conştiinţă e un scandal moral. Poate e, într-adevăr, mai bine să uităm totul: Il Giro şi toate pretenţiile enorme ale sportului ca profesor de dezumanizare.