Comedia spaniolă

Real-Barcelona rămîne un laminor de pasiuni iraţionale La ce bun Real-Barcelona? Dacă vă gîndiţi la fotbal, atunci, da, Real-Barcelona are sens şi valoare. Problema e că fotbalul e o parte tot mai puţin însemnată a fenomenului Real-Barcelona. Acest meci care […]

Real-Barcelona rămîne un laminor de pasiuni iraţionale

La ce bun Real-Barcelona? Dacă vă gîndiţi la fotbal, atunci, da, Real-Barcelona are sens şi valoare. Problema e că fotbalul e o parte tot mai puţin însemnată a fenomenului Real-Barcelona. Acest meci care se joacă de o sută şi ceva de ani a ieşit treptat din fotbal sau, mai degrabă, a fost încărcat pînă la refuz de mituri, vise, gunoaie, paraziţi, amintiri şi alte deşeuri care n-au legătură cu jocul de fotbal. În fond, exact lucrurile care nu ţin de fotbal explică hipnotismul social total al acestui meci care ucide orice urmă de normalitate în Spania şi mult dincolo. Real şi Barcelona sînt un clasic în sensul modern al cuvîntului, ceea ce presupune mereu o crispare şi o adîncire în obsesie care n-au nimic de-a face cu pacea civilă. Lumea spaniolă o ia razna şi se intoxică voluntar cu mituri demonstrabil false.

Aşa, de pildă, presupunerea după care Real-Barca e un duel între centru şi periferie, între monstrul naţional şi autonomia regională. Adevărul e că Barcelona a profitat enorm de provincialismul ei „asediat” şi a lăsat centrul în urmă. Altă falsă obsesie e teoria persecuţiei, care vede în Barcelona mielul catalan şi în Real fiara franchistă. Mai aproape de adevăr sînt cifrele care spun că în plin franchism palmaresul Barcelonei a fost bine merci şi ceva mai bine merci decît al clubului de casă al lui Franco. Se mai spune şi că marii animatori catalani ai Barcelonei au fost fugăriţi şi executaţi de criminalii de dreapta conduşi de la Madrid. Evident, nimeni nu vrea să ştie că Real a fost într-o situaţie similară, că un număr de lideri ai clubului au fost comunişti practicanţi şi s-au bucurat din plin de închisoare şi exil.

Cu toate astea, lumea crede ce crede. Real-Barcelona e în continuare un laminor de pasiuni iraţionale, orice ar spune cifrele şi istoria. Diferenţa faţă de Dinamo-Steaua e nesemnificativă şi ţine doar de maniere: tribalism suburban la noi, tribalism middle class la ei. În acest timp, Spania se duce elegant de rîpă, îşi îngrijeşte cele 20 de procente de şomaj şi speră că va fi absolvită de faliment pe banii nemţilor atoateplătitori. E o neatenţie crasă. Obsesia marelui El Clasico ar fi un fapt de bună cultură sportivă dacă s-ar hrăni din fotbal. Aşa, e o comedie comună în care zeci de milioane de actori spanioli se joacă de-a ura pentru a se scuza reciproc. Păcat de fotbal.