Voci fără cap

Unii doresc o naţională de calitate. Împotriva realităţii

De ce n-am desfiinţa naţionala? – se întreabă un comentator care iubeşte vădit performanţa şi regretă, poate, victoriile zdrobitoare ale minerilor de altădată.

Chiar aşa: dacă un produs e defect, nu trebuie […]

Unii doresc o naţională de calitate. Împotriva realităţii

De ce n-am desfiinţa naţionala? – se întreabă un comentator care iubeşte vădit performanţa şi regretă, poate, victoriile zdrobitoare ale minerilor de altădată.

Chiar aşa: dacă un produs e defect, nu trebuie el înlocuit? Dacă o instituţie e lipsită de randament, nu trebuie ea radiată? Posibil. Dar, dacă e aşa, putem continua cu întrebarea: de ce n-am desfiinţa presa? Căci involuţia jenantă a naţionalei însoţeşte leit graficul moral şi tehnic al presei. La fel ca fotbalul, presa a trăit vremuri de glorie, dar s-a mutat în rigolă, cu o viteză care jigneşte pînă la capăt. Care e diferenţa între un jurnalist care se prostituează televizat seară de seară şi un fotbalist care se descalifică tot televizat în faţa unei puteri de calibrul Bosniei (plus Herţegovina)? Care e deosebirea între fotbalul sub-european al naţionalei şi nivelul sub-african al presei specializate în defăimare şi dezinformare? Sigur, cutare jurnalist poate spune: “Eu sînt altfel!”. De acord, dar tot asta poate spune şi cutare fotbalist.

Ideea după care naţionala ar trebui abolită e rezultatul unei frustrări, adică al distanţei între aşteptări şi rezultate. Cu observaţia că în vreme ce rezultatele sînt reale, aşteptările sînt false. Nu e nimic mai anormal decît dorinţa care contrazice realitatea doar spre a-şi satisface orgoliul. Cu alte cuvinte, vrem o naţională de calitate împotriva realităţii. Dacă o vrem doar spre a ne simţi bine sau pentru a ne mîndri un pic prin editoriale, atunci vrem, de fapt, o echipă de uz personal. Iar pentru asta nu e nevoie de naţională. Ne putem cuibări lîngă Barcelona, Liverpool sau ManUnited.

Dacă insistăm să nu recunoaştem realitatea, avem o problemă. Şi anume: vrem de fapt o naţională care să desfidă realitatea şi un fotbal care să vopsească mizeria. De rest ne ocupăm noi, jucînd comedia satisfacţiei. Mai bine, nu.

Personal, sînt mulţumit de naţională. Nu de rezultatele, ci de absenţa ei, normală într-o lume care nu produce şi nu încurajează valori. Am şi soluţia: nu mă mai uit la meciuri şi la talk-show-uri politice. Adică la televizor.

În afara soluţiei prin evitare, există şi varianta franceză. Disoluţia bleu de la Mondiale a avut mult maroniu în comun cu scufundarea roş-galben-albastră. Francezii au luat-o de la cap. Au suspendat tartorii, au dat afară şeful Federaţiei, l-au adus pe Blanc şi i-au reintegrat pe tartori. Dar nici B.H.Levy, nici A.Gluksmann, nici vreun alt comentator cu renume n-au sugerat că naţionala ar putea fi dizolvată. Ar fi cazul să-i importăm. Vorbesc de capete. Voci avem destule.