Fără noi

Ştim să ne batem joc de propria ţară şi vedem o legătură cu noi în tot ce se întîmplă în lume Din păcate, Radu Naum a scris un articol remarcabil. Se numeşte „Japonia, te iubesc!” şi a apărut luni, în […]

Ştim să ne batem joc de propria ţară şi vedem o legătură cu noi în tot ce se întîmplă în lume

Din păcate, Radu Naum a scris un articol remarcabil. Se numeşte „Japonia, te iubesc!” şi a apărut luni, în Gazeta Sporturilor. Stilul, discret şi în acelaşi timp rafinat, sare cu o literatură sau două peste neoliticul pregramatical al presei noastre de fiecare zi. Desfăşurarea emoţională e condusă de un expert al gradaţiei retorice. Finalul e traumatic şi livrează ideea-şoc: nu există diferenţă între România cotidiană şi coşmarul monstruos al Japoniei lovite pe rînd de cutremur, tsunami şi accident nuclear. Nu există deosebire între felul în care noi, românii, ne batjocorim ţara pe timp de pace şi felul în care Japonia a fost desfigurată de cataclism.

Din fericire, comparaţia e complet greşită. Din păcate, comparaţia e formulată seducător şi îşi hipnotizează stilistic publicul înainte de a-l lăsa să gîndească.

Premiza e adevărată: românii ştiu să-şi bată joc de propria ţară. Nu avem de primit lecţii în materie de autosabotaj. Dar comparaţia cu tragedia japoneză e o nechibzuinţă. Mai întîi pentru că trădează una din obsesiile necontenite ale românului care scrie sau vorbeşte în public: noi. Noi şi nimic altceva. Orice s-ar întîmpla pe lume, începînd cu apariţia cornerului şi încheind cu apocalipsul final, trebuie cumva legat de noi şi de nefericirea noastră. Dar nu poţi compara la infinit lumea şi orice s-ar întîmpla în lume cu mizeria noastră. Nu poţi reduce triumfuri şi tragedii, genii şi bestii la comparaţia veşnică şi descalificantă cu frustrările noastre. Sau poţi, dar dacă faci asta, oricît de poetic a-i face-o, nu mai vezi lumea. Te vezi numai pe tine şi pe ai tăi, întotdeauna, și înainte de orice. Nu mai vezi tragediile pure pentru că le aduci în comparaţii impure.

Problema articolului remarcabil al lui Radu Naum nu e dezvăluirea expresivă a mizeriei româneşti. Problema e micşorarea la fel de expresivă a tragediei omeneşti. În acest caz, a tragediei japoneze care devine, cumva, un fel de a ilustra problemele noastre. Ne scapă astfel definitiv tot ce e cu adevărat important, tot ce îndrăzneşte să se plaseze în afara ciorbei recirculate în care ne scăldăm pînă la înec.

Avem această insuficienţă maniacală şi în fotbal, unde am creat o lume fără alt reper decît ea însăşi. O avem şi în rest. După 20 şi ceva de ani de autocentrism, rezultatul e dispariţia lumii externe. Există numai actualitatea internă mărită pînă dincolo de orizont. Restul lumii n-are decît să se descurce. Şi se descurcă foarte bine. Fără noi.