Inferior superior

În fotbalul englez nu există ierarhii preconcepute, ci numai ierarhii concepute de la un meci la altul

Prin club de fotbal înțeleg club englezesc. Prin club englezesc înțeleg Liverpool. Prin Liverpool înțeleg capacitatea ilogică şi imperioasă de a zdrobi […]

În fotbalul englez nu există ierarhii preconcepute, ci numai ierarhii concepute de la un meci la altul

Prin club de fotbal înțeleg club englezesc. Prin club englezesc înțeleg Liverpool. Prin Liverpool înțeleg capacitatea ilogică şi imperioasă de a zdrobi Manchester United, în condiţii rele sau cît mai rele. Liverpool şi Manchester joacă demult şi vor mai juca mult, dar legea foarte vizibilă săptămîna trecută pe Anfield e nenegociabilă: fără favoriţi. Acest punct defineşte însă o logică mult mai largă şi dă esenţa fotbalului competiţional englez. De fapt, esenţa spritului competiţional englez pe care fotbalul o moşteneşte şi trăieşte din etosul popular. Liverpool-Manchester United 3-1 a fost încă o ilustrare a acestui adevăr feroce şi unic. În fotbalul englez nu există ierarhii preconcepute, ci numai ierarhii concepute de la un meci la altul. Unicitatea absolută a Ligilor engleze e un spectacol mult mai interesant decît decorul fastuos şi static al marilor ligi spaniolă, italiană și (mai puţin) germană. Chelsea, United , Arsenal, Liverpool ştiu că meciul următor e în mod obligatoriu un calvar. Adversarul e mic, se numește Stoke, Wigan, Bolton sau Birmingham şi te va călca bucuros în picioare dacă nu pleci înarmat ca pentru o finală de Cupă Mondială.

Am mai spus-o şi cred că acest adevăr inconfortabil trebuie repetat insistent: fotbalul englez de club e cea mai spectaculoasă formă de competiţie umană directă, cu excepția rugby-ului. Căci fotbalul cluburilor englezeşti mari şi mici are la bază o dorinţă de confruntare totală şi necondiţionată. Jocul de imagine şi prestigiu nu apucă niciodată să dicteze suficient. Rudimentar şi direct, liber şi aparent inept tactic, fotbalul jucat de cluburile engleze împotriva cluburilor engleze reproduce în teren dorinţa de elucidare şi departajare care a construit societăţile britanice. În forma ei cea mai radicală şi elaborată, această cale de viaţă a dus la rugby. În varianta mai blajină, dar nu tocmai domesticită, acelaşi impuls a dat fotbalul. Acum două săptămîni, Franţa a dominat toată prima repriză pe Twickenham, aşa cum Barcelona dominase pe Emirates. Riposta a venit după pauză, cînd naţionala engleză de rugby şi Arsenal au intrat în psihologia primară a englezilor: situaţia de echipe mici, care au ceva de răsturnat sau de restabilit în condiții de inferioritate. Şi au făcut ce fac de mai bine de 100 de ani Acrrington Stanley sau Plymouth Argyle cu echipele care vin din ligi mult superioare. Nu există spectacol democratic mai mare decît devălmăşia furioasă care distruge pe terenurile englezeşti noţiunile de inferior şi superior.