Fair-play? No, thanks!

Onoarea în sport e o valoare pe cale de dispariţie. O spune însăşi naţionala de rugby a Angliei

Bucuria e greu de administrat. Indecenţa, aroganţa şi insulta se pot strecura separat sau deodată, transformînd triumful în chermeză şi salonul oficial […]

Onoarea în sport e o valoare pe cale de dispariţie. O spune însăşi naţionala de rugby a Angliei

Bucuria e greu de administrat. Indecenţa, aroganţa şi insulta se pot strecura separat sau deodată, transformînd triumful în chermeză şi salonul oficial în bufetul gării. În sport, drumul de la extaz la dezmăţ e încă mai scurt. Iată-l pe Chris Ashton sfîrtecînd defensiva italiană – aţi înţeles că nu e vorba de fotbal – şi plonjînd în eseu. Un eseu splendid de pus în ramă şi în reclamă. Zborul lui Ashton e lung şi planificat. Cu braţele deschise şi pieptul înainte, ca un Cristiano Ronaldo licitînd şi solicitînd un penalty. Ashton sfidează. Un eseu deschis de o breşă atît de largă putea fi marcat cu o simplă şi cuminte culcare de balon în terenul de ţintă. Dar Ashton şi Anglia se simt bine. Ştiu că sînt în formă, că le iese jocul şi că au în faţă încă 70 de minute de masacru şi o Italie de dezmembrat. Iar peste două săptămîni vine Le Match, cu Franţa. Mesajul trebuie să ajungă integral şi lăbărţat la Paris: sîntem fioroşi, oribili şi fatali! Traducerea franceză e în lucru.
Între timp, presa a creat o literatură engleză vastă pe tema plonjonului cu care Aston  a ţinut să umilească Italia şi să avertizeze Franţa. E satisfacţia groasă un mesaj nimerit pentru buna creştere a celor ce îşi iau modelele din sport?
Multă lume e convinsă că batjocura a la Ashton e legitimă. Cine e tare trebuie să o arate pînă la capăt. Şenila de pe gît trebuie dată înainte şi încă o dată înapoi. În Anglia, în Germania şi în alte spaţii care ştiu să se bată, dar se descurcă anevoie cu sentimente, bucuria urmată de înjosire trece drept obligaţie. Deşi ar trebui să fim mai atenţi cînd ne alegem clişeele. Marele Marcel Răducanu şi legendarul gol de pe linia porţii din poziţia în patru labe stau în aceeaşi categorie. Doar că la noi, esticii, umilirea nu e brutală, ci artizanală. Sigur, Marcel rămîne Marele Marcel, iar Ashton va repeta, probabil, eseul în meciul cu Franţa. Nu şi gestul arogant care i-a insultat pe italieni. Pe bravii, dar mult inferiorii italieni. Aici e diferenţa: aroganţa în faţa celui mai slab nu e putere. E laşitate. Anglia-Italia 59-13 e un soi de 8-1 în fotbal, plus călcatul în picioare. Iar o victorie uşoară e o victorie şi atît. Asta spune bunul simţ. Cine se atinge de banalitatea unei victorii uşoare şi o împinge spre umilinţă a făcut pasul spre laşitate. Şi se dezonorează.