Nr 1

Era sportul supradimensionat acum 30-40 de ani sau acum nu mai produce eroi veritabili?

Habar n-am cine e Cristina Neagu. Aflu, alături de un numeros public naţional şi internaţional, că a fost oficial declarată cea mai bună handbalistă a lumii. […]

Era sportul supradimensionat acum 30-40 de ani sau acum nu mai produce eroi veritabili?

Habar n-am cine e Cristina Neagu. Aflu, alături de un numeros public naţional şi internaţional, că a fost oficial declarată cea mai bună handbalistă a lumii. Incultura mă face să reţin că Oltchim e o echipă de nivel european şi că pe acolo, în echipă şi deasupra nivelului, e de găsit Cristina Neagu. Însă incultura nu apare din senin. Pe vremea cînd aveam un număr copios de numere 1 mondiali eram mai cult. Cristina Neagu n-ar fi fost un unicat şi, totuşi, ar fi fost mult mai cunoscută.
Aici e paradoxul şi de aici poate începe discuţia: Cristina Neagu e singurul nostru număr 1 mondial, dar asta n-o face nici pe departe publică, recognoscibilă şi inevitabilă. Altfel spus: cînd era normal – atunci sau acum? Atunci, cînd superstarurile mondiale erau un obiect de cult naţional, patriotic şi personal sau acum, cînd rarisimii Neagu şi Bute sînt surclasaţi de oricine şi cu orice fapte? Diana Gureşoaie, de pildă, pentru că i-a trimis vorbă Ralucăi Ogică să-şi întrebe iubitul, un oarecare Ropotan sau Rotopan, despre manierele sexuale tip Gureşoaie.
Prima ipoteză e că acum 30-40 de ani sportul era supradimensionat, iar campionii  erau aşezaţi în ramă din lipsă de altceva mai sexy şi mai Gureşoi. E ceva adevărat în această presupunere care măsoară sărăcia vieţii publice, personale şi mondene sub comunism. Însă asta nu poate explica de ce produceam atîţia număr 1 mondiali şi de ce dădeam buzna cu ei în zone nearondate. Patzaichin a fost un canoist fără egal, dar canotajul era un domeniu de casă (de stuf). Ilie Năstase a fost, dimpotrivă, un număr 1 perfect şi perfect aberant. Tenisul mondial nu era pregătit pentru o asemenea apariţie, iar tenisul românesc nu era pregătit pentru nici o apariţie. La limită, supremaţia lui Năstase ar fi echivalentă cu ridicarea puterilor centr-aficane în bob. Tirul, gimnastica, voleiul anilor ’60, bobul pre-african, handbalul masculin pre-francez,  Gîscanul sau boxul lucrau în regim mega. Ion Corneliu, Comăneci, Eduard Derzei, Hariton Paşovschi, N.D.-Pară, Cuţov, urmaţi de o listă care duce direct în Panteon sau la Mărăşeşti, erau vizibili şi ascultaţi. Aveau, adică, notorietate şi urmaşi.  Supraexpunerea ideologică dă contextul, dar nu explică. Aud deja reproșul: toţi moşii cred că tinereţea lor a fost singurul lucru bun pe lume. N-a fost asta. A fost o pacoste îmbîcsită şi umilitoare.
A doua ipoteză e mai scurtă: nu mai facem parte din nimic generos. Vrem recompense din simplul motiv că sîntem, nu că sîntem mai buni.