Paznici de fotbal

Despre mesajul unui mare fotbalist englez care a jucat toată viaţa la Bolton.

La noi, şi-l amintesc poate cîţiva octogenari uscaţi, bîlbîiţi şi anglofili. Însă povestea lui Nat Lofthouse, marele sau nu chiar atît de marele vîrf dispărut săptămîna […]

Despre mesajul unui mare fotbalist englez care a jucat toată viaţa la Bolton.

La noi, şi-l amintesc poate cîţiva octogenari uscaţi, bîlbîiţi şi anglofili. Însă povestea lui Nat Lofthouse, marele sau nu chiar atît de marele vîrf dispărut săptămîna trecută, are sens şi astăzi.

Nat Lofthouse s-a născut, a muncit şi a murit la Bolton, un orăşel industrial fără alte semnalmente. Tatăl lui Nat a fost cărbunar şi apoi grăjdar. Mama casnică şi pugilistă, în cazul în care Nat se întorcea de la fotbal cu pantofii rupţi. Puştiul a debutat la Bolton în 1945. În timpul războiului, a muncit în mină la încărcat vagonete. Vreme de cinci ani s-a sculat în fiecare zi la 3.30 dimineaţa pentru un schimb de 10 ore, urmat de antrenamentul de după amiază cu Bolton. Mina l-a ferit de tehnică. A devenit un bărbat puternic şi un vîrf imbatabil în aer. S-a descris foarte onest: „Pot face trei lucruri. Alerg, şutez şi dau cu capul. Atît!”. A jucat 503 meciuri, toate cu Bolton. A prins naţionala de 33 de ori şi a înscris 30 de goluri. În 1952, a bătut Austria cu un gol de coliziune mecanică, a leşinat, a fost scos din teren şi a reintrat cu contuzii grave. De atunci, i s-a spus după o datină medieval-onomastică engleză „The Lion Of Vienna”. A fost cerut de Fiorentina. Transferul l-ar fi scutit pe viaţă de probleme băneşti. Bolton a refuzat, fără să îl consulte. După ce a aflat, a declarat: „E un privilegiu să joc pentru Bolton şi sînt plătit pentru asta”. A primit Ordinul Imperiului Britanic în 1993. A fost văzut ultima oară în public acum o lună, la un meci jucat acasă de Bolton.

Nat Lofthouse n-a fost un mare fotbalist. A fost un fotbalist bun şi un om fără pată. Pe vremea lui, într-un fotbal încă sărac şi serios, fotbaliştii erau însoţiţi de o a doua umbră, luminoasă şi severă. Fotbaliştii aveau caracterul la ei. Lofthouse va fi uitat şi, dealtfel, nimeni nu e obligat să reţină poveşti cu tineri plătiţi prost şi în mină şi pe teren. E absurd. Nu e un merit să te naşti în vremuri grele şi nu e o vină să prinzi timpuri prospere. Generaţiile post-Lofthouse nu au nici o vină pentru asprimea vremurilor trecute şi nu pot fi învăţate cu de-a sila să aibă caracter. Povestea lui Lofthouse nu îşi slujeşte personajul, ci descrie în folosul publicului judecător lumea fotbaliştilor care au trăit fără glorie şi au ieşit din fotbal săraci, dar fericiţi. Să venim un pic mai aproape de casă: Petchowsky, Dridea, Vogl şi atîţia alţi inactuali clasici au valoarea lor. Şi numai a lor. Cu ei, a fost vorba numai şi numai de fotbal. Ei au fost paznicii şi, cu ei, fotbalul a fost în siguranţă.