Ultimul Ferguson

Scoţianul inoxidabil este dovada că anumite lucruri nu se schimbă în fotbal

Sir Alex Ferguson e de o săptămînă suveranul cu cea mai lungă domnie în fotbalul britanic. 24 de ani. Solidă ca o epocă istorică autoritară, dar luminată, […]

Scoţianul inoxidabil este dovada că anumite lucruri nu se schimbă în fotbal

Sir Alex Ferguson e de o săptămînă suveranul cu cea mai lungă domnie în fotbalul britanic. 24 de ani. Solidă ca o epocă istorică autoritară, dar luminată, domnia şi dominaţia exercitate de Sir Alex are toate şansele să fie greşit înţeleasă la capătul ei dinspre noi. Am spus domnia lui Sir Alex, nu şefia lui Ferguson. Diferenţa vine din singurătatea omului care trage după el prestigiul încoronat al dionastului. Sir Alex Ferguson e antrenorul suprem într-o lume care n-a dus lipsă de figure sacre. Bill Shankley – 15 ani la Liverpool, Don Revie – 13 ani la Leeds, Matt Busby – 24 de ani la Manchester United şi Sir Bobby Robson -13 ani la Ipswich au făcut cariere şi au lăsat în urmă monumente cu o regularitate care spune că fotbalul englez are o geometrie stabilă, patriarhală. Dar asta, în genere pînă prin 1975, cu cîteva prelungiri care s-au stins la începutul anilor ’80. Istoria dinastică a fotbalului englez, cu bărbaţii ei fioroşi, beţivi şi drepţi, majoritatea copii de muncitori scoţieni sau meseriaşi de prin Nordul Angliei, se opreşte acolo unde începe altceva. Ce? Majoritatea opiniei educate spune că schimbarea care a pus capăt stabilităţii clasice vine din fotbal. Concluzia unanimă: fotbalul s-a schimbat. Deşi, asta nu e prea clar. Fotbalul jucat de Liverpool circa 1985 nu e în mod clar dezlipit de datele clasice ale doctrinei Shankley. Adevărata prefacere a fotbalului vine mai tîrziu, o dată cu dezlegarea jucătorilor de contract, cu apariţia şi apoi dependenţa creată de reţelele de televiziune, cu licitarea cluburilor pe bursa de acţiuni şi alte operaţii care au scos fotbalul din zona neutralităţii comerciale.

Ce s-a schimbat cu adevărat la jumătatea anilor nu e jocul de fotbal, ci jocul din jurul jocului de fotbal. Lumea şi timpul au prins în numai cîţiva ani de frămîntare intensă alt gust, altă direcţie şi alte ţinte. Cultura pop cu excesele şi hedonismul ei insistent a forţat apariţia superstarului adulat pentru teribilism, indolenţă, sex, coafură şi maşina sport. Timpul însuşi a început să curgă în secvenţe scurte şi tot mai scurte. Răbdarea împietrită a cluburilor s-a retras ruşinată în faţa unei epoci care a început să ceară schimbarea frenetică şi a luat cu ea îngăduinţa acordată antrenorilor ”eterni”. Lumea s-a rupt la mijlocul anilor ’70 şi veteranii statuari ai epocii vechi au rămas pe malul celălalt. Ferguson a supravieţuit pentru că e un  scoţian inoxidabil. Dar statuia singuratică a lui Ferguson aparţine unei epoci defuncte. Jubileul marelui scoţian e totuna cu numărătoarea inversă spre ultima clipă de viaţă a fotbalului clasic.