Ceasornicarii

De la Real la Barcelona prin Ajax, Bayern şi AC Milan

E Barcelona (doar) o echipă mare sau (de-a dreptul) un fenomen istoric? Echipele mari cîştigă competiţii mari. Echipele care cîştigă sau nu cîştigă (întotdeauna) competiţii mari, dar schimbă fotbalul […]

De la Real la Barcelona prin Ajax, Bayern şi AC Milan

E Barcelona (doar) o echipă mare sau (de-a dreptul) un fenomen istoric? Echipele mari cîştigă competiţii mari. Echipele care cîştigă sau nu cîştigă (întotdeauna) competiţii mari, dar schimbă fotbalul jucat de ceilalţi sînt fenomene istorice. Bayern, Liverpool şi AC Milan sînt cazuri tipice de echipe mari, cîştigătoare în serie şi stăpîne pe o perioadă bine delimitată în fotbalul de club european. Ajax ediţia 1970 şi Real ediţia 1960 prind aceeaşi definiţie, dar nu stau în ea. Diferenţa vine din capacitatea acestor echipe de a cîştiga atît competiţiile cît şi fotbalul. Altfel spus, Real şi Ajax au obligat fotbalul să ţină seama de ele. Posteritatea lor e enormă şi, la drept vorbind, nu s-a încheiat. Asta duce direct la întrebarea despre Barcelona, echipa pe care nu pot s-o sufăr, dar o admir, echipa care domină, domină, domină, face naţionala Spaniei şi, după observaţiile mai multor înţelepţi, e continuarea prin alte mijloace a faimosului totalvoetbal inventat de Ajax.

Înainte de orice, trebuie executată plecăciunea rituală în direcţia Real. Nu cred că există fenomen istoric mai mare decît Real 1960. Ajax a făcut avangardă şi a distrus premisele fotbalului clasic, de linie, cu posturi şi scheme desenabile pe tablă. Realul lui Di Stefano, Puskas, Del Sol, Gento şi Santamaria a fost în situaţia unică a echipei care n-are nevoie de revoluţii pentru a depăşi fotbalul curent. Real a jucat fotbal clasic, dar a făcut-o atît de bine încît a atins plafonul divin. De aici, două concluzii. Prima spune că Real 1960 a fost cea mai mare echipă de club din cîte cunoaştem. A doua spune că fotbalul clasic poate fi reformat, dar nu scos din joc. Real spune că fotbalul rămîne în mod fundamental acelaşi. Ajax şi, mai nou, Barcelona spun că fotbalul poate fi reinventat. Care e, deci, formula revoluţionară în cazul Barcelona 2010?

Exact ca în cazul Ajax, care presupunea dispariţia jocului pe bază de fişa postului, formula Barcelona e o idee elementară: combinaţii permanente, la orice viteză de joc. Formula Barcelona e o aplicaţie rudimentară, care pleacă de la observaţia că nu există nici o fază de joc în care ambele echipe au mingea. Dacă mingea e la noi, nu poate fi la ei.

Problema abia urmează: cum ajunge Barcelona la monopol asupra combinaţiilor? Ajunge. Chestiune de tradiţie şi educaţie. Unii fotbalişti sînt mai buni şi unele tradiţii de joc sînt mai avansate. Din cînd în cînd, cu Iniesta şi Xavi la mijloc, această situaţie naşte capodopere. E la fel ca la ceasuri. După 300 de ani de ceasornicărie, numai elveţienii pot fabrica produsul desăvîrşit. Asta explică de ce Guardiola nu e un geniu, dar Barcelona merge ceas.