UTA la Rotterdam şi în timp

Despre o lume dispărută, în care oamenii erau mai puţin eroi şi mai mult oameni

1970 nu e aşa departe. Acum 40 de ani, lumea se îmbăia/îmbăta în pop şi rock.Tehnologia cîştigase deja încrederea rezervată religiei. Părul era mai lung, […]

Despre o lume dispărută, în care oamenii erau mai puţin eroi şi mai mult oameni

1970 nu e aşa departe. Acum 40 de ani, lumea se îmbăia/îmbăta în pop şi rock.Tehnologia cîştigase deja încrederea rezervată religiei. Părul era mai lung, tatuajele mai puţine şi mai apropiate de puşcăriaşi, fumatul liber, iar harta Europei ruptă între Vest şi Est. Dar toate drumurile duceau spre 2010. Şi tot ce va veni după. Asta nu înseamnă că 40 de ani nu măsoară nimic. În primul rînd, pe dinăuntru.

În 1970, UTA era o campioană mică, într-o ţară mică. Feyenoord era o campioană naţională, europeană şi mondială într-o ţară şi mai mică. Fotbalul olandez începuse să modifice fotbalul celorlalţi, cu extremismul nonşalant al naţiunilor mărunte şi avansate. UTA nu prea avea treninguri şi bocanci. În schimb, se trăgea din tradiţia care născuse fotbalul românesc printre nume ungureşti şi pase central-europene. UTA era o echipă serioasă, un pic prea serioasă pentru climatul de peste munţi şi, în orice caz, o mare eroare de evaluare pentru Feyenoord.

Gornea a scos 5-6 goluri servite, a gafat la un şut bîlbîit al lui Jansen, iar Florian Dumitrescu a potrivit un cap din plonjon pe care Feyennord nu l-a mai putut răsturna în retur, la Arad. UTA de nicăieri a eliminat Feyenoord. Pe atunci, asta se numea, în funcţie de interpretare, noroc, insolenţă (românească) sau indolenţă (olandeză). Acum, ştim că adevărul trebuie căutat altundeva.

Săptămîna trecută, UTA şi Feyenoord s-au întîlnit din nou. Tot la Rotterdam. Iosif Matula, un arădean din Parlamentul European, a avut ideea şi Feyenoord a tresărit: cum să nu? Cînd au coborît din autocar Domide, Dumitrescu, Broşovschi, Biro, Axente, Sima tremurau. Nu mai puţin încărunţiţi şi betegi, Jansen, Israel, Romeijn, Moulijn, Wery i-au primit cu o camaraderie străină de ceremonii. Au lipsit cei plecaţi de tot: Gornea, Otto Dembrovschi, Calinin. Şi cei plecaţi în lumea lor: marele Van Hanegem nu mai iese în public.

Au petrecut fără translatori. I-a legat ceva supralingvistic. O seriozitate demnă şi discretă, de soldat indiferent la celebritate. Ceva vechi şi stabil, de oameni bine crescuţi, siguri pe valoarea, dar şi pe limitele vieţii de fotbalist. Dumitrescu avea o geacă roşie, de om cu treabă pe lîngă casă. Domide o brăţară care îl amintea pe fostul frumos. Jansen o căutătură de meseriaş care vrea să îşi povestească profesia. Nici unul nu îşi căra statuia şi nici unul nu se credea cu adevărat planetar. Asta am pierdut în 40 de ani. 1970 e mult mai demult decît credem.