Să facem o Irlandă!

România şi Franţa s-au întîlnit des, dar numai pentru a-şi măsura mediocritatea

Nu e clar de ce jucăm atît de des împotriva Franţei. Ar trebui, poate, să plecăm de la observaţia că, de regulă, nu jucăm împotriva, ci în prezenţa […]

România şi Franţa s-au întîlnit des, dar numai pentru a-şi măsura mediocritatea

Nu e clar de ce jucăm atît de des împotriva Franţei. Ar trebui, poate, să plecăm de la observaţia că, de regulă, nu jucăm împotriva, ci în prezenţa Franţei. La fel de bine s-ar putea observa că nici Franţa nu obişnuieşte să joace împotriva noastră, ci mai degrabă împotriva ei înseşi. De aici, probabil, suita de egaluri neputincioase, şi pe versant românesc, şi pe versant francez. Putem conchide cu destul temei că România-Franţa a funcţionat aproape permanent ca derby european al descompunerii. Dacă, într-adevăr, cineva sau ceva a decis că Franţa şi România trebuie să se întîlnească în neştire, atunci a făcut-o pentru ca cele două Naţionale să-şi poată măsura mediocritatea. Problema meciurilor interminabile cu şi nu împotriva Franţei e tocmai cercul perfect rond al mediocrităţii: vom reuşi să-l spargem vreodată?  Răspunsul cerut de această întrebare la rîndul ei interminabilă sună în felul următor: ar fi de preferat ca sîmbătă să pierdem a la irlandaise în loc să remizăm a la roumaine.

Acum aproape un an, Franţa a furat calificarea la Mondiale după un henţ  repetat şi tihnit care face din povestea napolitană de pe Ghencea o şotie preşcolară. Apropos: de ce nu poate ţine Steaua vreme de 98 de minute un 3-0 la Bucureşti? Dacă mi-aduc bine aminte, o anumită Steaua a ţinut vreme de 120 de minute un 0-0  la Barcelona. Revenind la  relaţiile româno-franceze, faimosul henţ a lui Henry a calificat Franţa după un meci în care Irlanda a dovedit că e echipa sănătoasă, jucînd onest, deschis şi ofensiv. Franţa a cîştigat atunci doar radiografia plină de tumori pe care a transformat-o în necrolog la Mondiale. Irlanda a rămas pe afară, dar teafără. E exact ce ne-ar trebui sau ce-ar trebui să ne dorim.

O calificare e întotdeauna mai bună decît un eşec, însă în cazul nostru o decuplare de mediocritate e mai bună decît orice calificare. Ipoteza unui nou egal nămolos sau a unui eşec scuzabil prin teorema Borski nu duce nicăieri. Vom fi într-o situaţie infinit mai bună, dacă vom juca în sistem moral irlandez şi ne vom trezi bătuţi în minutul 90 şi cît trebuie de un balon culcat cu ambele mîini în poarta lui Lobonţ. Abia atunci vom avea tot dreptul să plîngem după calificări pierdute şi să blestemăm arbitrii vrăjmaşi naţiunii române.