Degeaba

Sociologul Chivu a explicat cel mai bine starea naţiunii fotbalistice

Cel mai important eveniment al ultimilor ani de declin românesc a fost adus de observaţiile negre şi sclipitoare ale unui sociolog debutant milanez: Cristian Chivu. În rezumat: sîntem departe […]

Sociologul Chivu a explicat cel mai bine starea naţiunii fotbalistice

Cel mai important eveniment al ultimilor ani de declin românesc a fost adus de observaţiile negre şi sclipitoare ale unui sociolog debutant milanez: Cristian Chivu. În rezumat: sîntem departe de a fi o naţiune corectă, departe de a fi oameni prietenoşi, departe de a fi un popor care îşi doreşte să crească, ne zbatem în mocirlă şi dacă nu ne potolim nu mai ieşim de acolo, vorbim doar de dragul de a vorbi, de dragul de a face rău, vorbim pentru că nu putem tăcea.

Cristian Chivu a bătut în cîteva fraze tot ce au făcut sau mai degrabă n-au făcut armatele de editorialişti şi înţelepţi televizaţi care susţin că pricep şi pot deznoda haosul românesc. Nu e vorba de fotbal aici. E vorba de adevăratul sport naţional al românilor, de jocul lor recreativ cu viaţa (altora) şi de priceperea incomparabilă de a intra în ofsaid, cu convingerea că au lăsat restul lumii în ofsaid. România – Albania a fost un meci dinainte distrus, pentru că fotbalul şi lumea care au găzduit acest meci au fost demult demolate.

Nu sîntem singuri în acest impas mizer. Franţa a fost de asemenea restrînsă la dimensiuni judeţene. Franţa n-a putut face faţă Belarusului, iar paralizia defetistă de la faza golului e semnul unei profunde crize de identitate. În aceeaşi zi, Belgia – Germania era dinainte jucat, dar asta n-a împiedicat o turmă de cîteva sute de nemţi raşi în cap să se prăvălească într-o cascadă de pietre şi bere peste Bruxelles. I-am văzut de la doi paşi, îngenuncheaţi şi legaţi de poliţie. Erau ei înşişi plictisiţi de obligaţia de a fi huligani internaţionali cu program. Zăceau fără nerv şi dor de luptă, explicînd din ochi poliţiştilor că aşa le e dat lor să apară cu halbe şi cărămizi în centrele oraşelor prea civilizate. Nu mai credeau în nimic. Nici măcar în propriul nihilism violent.

Însă aceste două feluri placide de a cădea nu au nimic în comun cu desăvîrşirea voioasă şi vicioasă a autoanulării noastre. Noi ne pricepem mai mult, pentru că ştim mai bine să facem rău şi să ne bucurăm, apoi, în parte, de clipa în care sîntem un pic mai sus pe muntele de rahat. Asta a explicat sociologul Chivu în cuvintele cele mai nimerite. S-ar putea spune că nu mai era nevoie. O ştim. Dar o ştim degeaba. S-ar mai putea spune că observaţiile lui Chivu nu mai lasă nici o speranţă. Aşa e. Şi pe asta o ştim. Şi tot degeaba.