Helenio Mourinho

Peste ani, portughezul a preluat şi a dus pe noi culmi şcoala magului Herrera

Cînd un narcisist de calibrul lui Jose Mourinho acoperă orizontul, e mai bine să nu citiţi literatura însoţitoare. E complicată şi irelevantă. Mourinho e un baroc […]

Peste ani, portughezul a preluat şi a dus pe noi culmi şcoala magului Herrera

Cînd un narcisist de calibrul lui Jose Mourinho acoperă orizontul, e mai bine să nu citiţi literatura însoţitoare. E complicată şi irelevantă. Mourinho e un baroc infernal şi premeditat, iar aceste două fabrici de imagine au un efect devastator asupra comentatorilor. Discuţia despre Mourinho e o complicaţie care îşi ratează tema. Presupunerea de bază a acestei percepţii e complexitatea insondabilă şi uşor sumbră a Marelui Iniţiat. Indiscutabil, Mourinho are oarecari legături cu partea întunecată a firii, dar numai în calitate de actor al propriului personaj. Ca orice copil mare, Mourinho e un rebel care se place şi vrea să fie crezut de un public înfiorat.

Secretul lui Mourinho e tocmai lipsa secretului din spatele reprezentaţiei. Totul e la vedere, dar are un aer inevitabil care e luat imediat drept mister.

Mourinho propune adversarilor un contract elementar: aveţi dreptul să jucaţi cum vă taie capul şi încotro doriţi. Cu două subclauze: a) nu aveţi dreptul să marcaţi şi b) avem dreptul la un număr de goluri egal sau aproape egal (dar nu mai mic de jumătate) cu numărul de contratacuri declanşate per meci. Inter-ul construit de Mourinho e, practic, echivalentul unui tensiman care joacă ”de pe fund”. De ce n-a fost Chelsea aceeaşi baterie de bombardament de la mare distanţă? Adevărul e că nimeni nu are o explicaţie. Poate pentru că Bayern deţine reputaţia de F.C. Hollywood prin efracţie. Titularul e Chelsea.

Important e că Mourinho a reuşit să facă din Inter o maşină de impus realitatea ca regulă de doi simplă: apărare şi contră. Barcelona şi Bayern au primit libertatea de a se înfrupta din caracterul aparent absurd al vieţii: existenţa e grea şi scurtă (1 oră şi jumătate), după care dispari.

Dacă  nu mă înşel, triumful lui Mourinho a avut loc la Inter, iar acest detaliu a fost prea puţin comentat şi deloc descifrat. Mourinho a lucrat în umbra marelui Herrera şi s-a potrivit de minune cu ea. După exact 45 de ani, cineva are rigoarea şi fanatismul necesare pentru a face corp comun cu filozofia lui Herrera. Consecinţele sînt extraordinare şi fac un capitol de istorie remarcabil: Barcelona şi fotbalul ”de spectacol” devin un detaliu minor în această istorie care vorbeşte numai despre lucrurile finale şi cu adevărat importante. Alte două efecte: după apogeul tactic din finala Ligii, Cupa Mondială s-ar putea să fie cu adevărat o descătuşare, iar grefa de Mourinho la Real s-ar  putea dovedi un eşec.