Acasă la Ştefănescu

Fostul căpitan al naţionalei păstrează ceva sacru pentru fotbalul englezFără englezi între ultimii 4 actori, Liga Campionilor e un pic văduvită de caracter. Nu e o pierdere prea mare. Subtitrajul franco-hispano-german traduce bine tot ce era pînă nu demult script […]

Fostul căpitan al naţionalei păstrează ceva sacru pentru fotbalul englezFără englezi între ultimii 4 actori, Liga Campionilor e un pic văduvită de caracter. Nu e o pierdere prea mare. Subtitrajul franco-hispano-german traduce bine tot ce era pînă nu demult script englez. Dacă există, totuşi, o problemă, atunci e vorba de o criză strict internă a sistemului englez. Nu neapărat a fotbalului, care continuă să dea meciuri concomitent obscure şi fabuloase (Blackburn-Everton a fost săptămîna trecută echivalentul unei finale de fostă Cupa UEFA). Problema e altundeva. Mai precis, peste tot. Materială şi invizibilă de la sol, criza fotbalului englez are o eficienţă de nor vulcanic. Ea nu a atacat un punct anume, ci a slăbit, aparent nesemnificativ, elemente mai degrabă simbolice.

Într-adevăr, nici unul din cei 4 mari, n-a prins un loc între ultimii 4 ai Ligii. Nu pare grav. Slăbiciunea va fi surmontată în sezonul viitor. Capello crede că explicaţia ţine de economia politică: cluburile mari n-au mai investit suficient. E un argument prizabil într-o ţară în care oamenii judecă financiar mult înainte de a gîndi cu capul lor. Dar Capello însuşi e parte a problemei. Un străin care conduce (bine) naţionala engleză e o ştire despre nesiguranţa unui sistem care nu îşi mai poate avea singur de grijă. Nu e vorba de naţionalism aici. E pur şi simplu vorba de o lipsă de caracter pe care fotbalul englez n-a mai trăit-o vreodată. Iar semnul cel mai bine tăinuit al acestei lipse de încredere în propriile date vine din căderea instituţiilor.

În primul rînd, marile cluburi istorice. Manchester şi Liverpool se plimbă printre proprietari întîmplători. Arsenal e, de fapt, locul în care sporeşte fără să dea concluzii o logoree enormă despre stiluri şi direcţii multiple. Chelsea n-a fost niciodată o instituţie de statut clasic, aşa încît aventurile pestriţe ale concernului abramovist cad în afara discuţiei. În schimb, Wembley e în centrul centrului şi vorbeşte de acolo în mod exemplar.

În 1981, după un 0-0 cruciat pe Wembley, Costică Ştefănescu a plecat cu o mînă de gazon spre vestiar. În felul lui, libero-ul naţionalei colecţiona mituri. Iarba sacră de pe Wembley însemna istorie şi identitate engleză. Între timp, patrimoniul englez a intrat la rîşnit. Wembley a fost demolat şi reconstruit modern şi anonim în 2007. Gazonul nu mai are nimic legendar. Suprafaţa de joc s-a banalizat. Gazonul a fost schimbat de 11 ori în 3 ani şi a cedat din nou la ultima semifinală de Cupă. Ruina templului e mascată de o modernizare care a stîrpit orice urmă de tradiţie. Restul e amintire. Şi se se găseşte, sper, uscată şi presată, la Ştefănescu acasă.