Giggs n-a ratat

De o parte sînt adolescenţii incurabili, de cealaltă, veteranii mîntuiţi

Ryan Giggs e bătrîn, dar a îmbătrînit înţelept. E titular la 36 de ani într-una din cele mai bune echipe ale lumii, a fost votat sportivul anului în Marea Britanie […]

De o parte sînt adolescenţii incurabili, de cealaltă, veteranii mîntuiţi

Ryan Giggs e bătrîn, dar a îmbătrînit înţelept. E titular la 36 de ani într-una din cele mai bune echipe ale lumii, a fost votat sportivul anului în Marea Britanie şi va semna un contract nou cu Man United. Unde e înţelepciunea? Giggs a comutat la un moment dat de pe copilul-minune care debuta la 17 ani, pe sportivul raţional. Nu se ştie cînd s-a întîmplat asta, dar înţelepciunea lui Giggs a evitat destinul scurt şi strălucitor al vedetei. Copilul-minune a făcut furori, a trecut prin faza „ haine scumpe, maşini tari, femei la liber” şi s-a preschimbat într-un atlet stabil, cuminte şi longeviv. Pe scurt, a devenit o statuie care nu bea, nu fumează şi face yoga. Aceeaşi statuie e, după propriile mărturisiri, o construcţie plină de amintiri şi umor. Cum e viaţa la 36 de ani, fără băutură şi cu nocturne limitate la terenul de fotbal? „Cam plicticoasă!”. Cum era viaţa la 17 sau la 25 de ani? „Îi văd pe puştii care vin la antrenament îmbrăcaţi de fiţe şi discută numai de maşini. Îi înţeleg. Aşa eram şi eu la vîrsta lor”. Dar nu mai departe.

Aici e diferenţa care a separat dintotdeauna fotbaliştii. De o parte, adolescentţii incurabili, de cealaltă, veteranii mîntuiţi. Giggs e galez, dintr-o familie de rînd şi a moştenit ceva din voinţa oamenilor educaţi în sistemul „lupte libere cu viaţa”. Cînd tatăl s-a mutat cu rugbyul de club de la Cardiff la Manchester, copilul a suferit dar n-a crîcnit. A învăţat să-şi viziteze bunicii la week-end. Poate că atunci a mai învăţat ceva: să reziste.

Yoga e o achiziţie secundară. Chiar şi eliminarea băuturii e o performanţă de planul doi. Cheia afacerii Giggs vine din absenţa afacerii Giggs. La un moment dat, tînărul Ryan a respins oferta de nerefuzat. A decis să nu îşi vîndă viitorul pe plăcerile scurte ale clipei. Cine a hotărît asta? Poate porcăriile îndurate la şcoală sub vina că bunicul după tată era emigant din Sierra Leone. Poate apropierea de Alex Ferguson, „omul care mi-a băgat spaima în oase cînd eram puşti şi îmi e prieten, acum”. Poate.

În orice caz, e sigur că la un moment dat şansa apare. De undeva din trecut, din prezentul luminat de un model sau o dată cu gîndul care începe să cîntărească maldărul de rataţi mai talentaţi din jur. Nimeni nu se poate plînge de lipsa ocaziei. Cei mai mulţi ratează. Cîţiva reuşesc. Fotbalul e continuarea vieţii în prezenţa liberului arbitru.