Aţi văzut sportivi fericiţi?

Sportul este cel mai rapid şi mai necruţător aparat de propulsie socială Sînt sportivii fericiţi? Nu ştim şi nici nu vrem să ştim. Alături de pasta de dinţi perfectă şi de detergenţii absoluţi, imaginea sportivului puternic, sănătos şi bogat e […]

Sportul este cel mai rapid şi mai necruţător aparat de propulsie socială
Sînt sportivii fericiţi? Nu ştim şi nici nu vrem să ştim. Alături de pasta de dinţi perfectă şi de detergenţii absoluţi, imaginea sportivului puternic, sănătos şi bogat e o proiecţie inumană. Vrem să credem că sportivii sînt prima treaptă spre Paradis şi pentru asta îi condamnăm la perfecţiune.

Cîte ceva despre termenii acestei sentinţe publice fără apel şi fără temei ar putea spune Robert Enke. La 32 de ani, depresia a distrus un om, dator după dorinţa noastră să fie fericit şi prosper. Tot despre asta ar putea vorbi Mike Tyson şi mi se pare că pînă şi Cassius Clay ar avea ceva de mărturisit. Tyson a fost clasat cu mare uşurinţă în galeria lungă a victimelor inechităţii sociale. Clay, varianta anterioară apariţiei lui Muhammad Ali, a fost, de asemenea, repartizat între semizeii pe care doar obstrucţia socială i-a ţinut departe de fericire. Amîndoi au fost cu totul şi cu totul altceva: oameni loviţi cu o putere devastatoare de măreţie, de reuşită, de succesul în avalanşă. Pioni dezorientaţi de aerul irespirabil al înălţimilor. S-ar prea putea ca sportul să fie cel mai rapid şi mai necruţător aparat de propulsie socială. Marii cîştigători ai acestei partide poker orb cu destinul sînt ameninţaţi de cădere din chiar clipa în care încep să urce.

Toţi aceşti băieţi şi toate aceste fete care dau bine cu piciorul în minge sau aruncă bine la coş se întîlnesc prea repede cu gloria. Nu toţi sînt slabi şi nu toţi sînt derutaţi de saltul care îi smulge din subsol şi îi aşază pe Everest. Unii par bine echipaţi. Vin din lumea bună şi fac „sporturi superioare”. E o iluzie. Acolo unde nu se foloseşte de catapulta care aruncă oameni simpli spre cer, sportul e calea cea mai sigură spre îngheţul prin trufie sau ambiţie oarbă.

Despre acest joc înecat în fixaţii ar putea spune cîte ceva Tomaz Humar. Din nefericire Humar nu mai poate vorbi. A fost găsit în Himalaya, îngheţat, cu şira spinării ruptă. Cunoscătorii – în frunte cu  Reinhold Messner, cel mai faimos alpinist în viaţă – spun că Humar, un sloven de 40 de ani, a fost cel mai bun căţărător al acestui secol. Humar se ocupa cu ascensiunile solitare. Decisese că poate bate singur orice munte. Fără echipă, fără vreun alt sprijin în afara propriei ambiţii. Aparent, în numele performanţei.