Eduardo judecat

Arsene Wenger pretinde că jucătorul lui e victima unei sancţiuni selective

Diving sau simulare cum i se spune cu o nuanţă juridică în plus, nu e nimic mai mult sau mai puţin decît încercarea de a trişa. O tentativă premeditată […]

Arsene Wenger pretinde că jucătorul lui e victima unei sancţiuni selective

Diving sau simulare cum i se spune cu o nuanţă juridică în plus, nu e nimic mai mult sau mai puţin decît încercarea de a trişa. O tentativă premeditată de a folosi un truc, pentru a forţa o decizie favorabilă şi a creea un avantaj necuvenit. Scuzaţi plictisul, dar formalismul are un rol de jucat aici. Căci decizia prin care UEFA s-a sesizat asupra simulării lui Eduardo în meciul cu Celtic e corectă şi complet insuficientă.

Ea are mai întîi un defect practic şi imediat: dacă Eduardo e sancţionat, vor fi, oare, sancţionate sutele şi miile de simulări care se petrec săptămînal pe stadioanele Europei? Dacă nu va fi aşa, decizia în cazul Eduardo e, cum crede indignat Arsene Wenger, o sancţiune selectivă, îndreptată, posibil, împotriva clubului Arsenal.

A doua problemă a cazului Eduardo e instituţională: judecata UEFA e lipsită de sens juridic. Dacă Eduardo a fost depistat şi adus la judecată pe baza unei înregistrări video, atunci nu e clar de ce anume infracţiunea nu putea fi rezolvată pe loc. Cu alte cuvinte: de ce anume nu poate face un arbitru ce poate face UEFA? Arbitrul e judecătorul de primă instanţă al oricărui meci. Comisiile UEFA sînt instanţe superioare, de apel. În sistemul ilogic folosit în prezent de UEFA, instanţele superioare au acces la un probatoriu (video)  care îi e refuzat arbitrului. Nu există, însă, nici un motiv raţional pentru care autoritatea de judecată a arbitrului poate fi restrînsă de instanţele superioare. Mai clar, situaţia e ilogică pentru că limitînd puterile arbitrului, UEFA dă indirect un avantaj celui ce încearcă să înşele şi un dezavantaj celor care devin victimele simulărilor. Reparaţia e simplă: arbitrajul electronic pe care îl cer în zadar de ani şi ani de zile nenumăraţi antrenori, şefi de club şi jucători. Dacă înregistrările video sînt bune pentru instanţa superioară, de ce n-ar fi ele bune pentru instanţa primă. Imaginaţi-vă un sistem de justiţie în care numai Curtea Supremă ar avea voie să ţină seama de amprentele suspectului, în vreme ce judecătorii obişnuiţi ar fi obligaţi să respingă proba prin amprente.

De ce e acum aşa şi de ce se opune UEFA generalizării arbitrajului electronic? Cîtă vreme nu avem un răspuns serios, putem bănui că actualul sistem e menţinut doar pentru că dă instituţiei UEFA o putere de influenţă formidabilă. De care n-are de gînd să se despartă.