Condiţia umană, o chestiune subterană

Bobby Robson a fost un mare antrenor care a început în mină şi care nu-şi prea cunoştea jucătorii

Primul sem a venit devreme. Era 1967. Bobby Robson termina fotbalul jucat şi începea fotbalul gîndit. Robson devenea antrenor. Cea dintîi dovadă […]

Bobby Robson a fost un mare antrenor care a început în mină şi care nu-şi prea cunoştea jucătorii

Primul sem a venit devreme. Era 1967. Bobby Robson termina fotbalul jucat şi începea fotbalul gîndit. Robson devenea antrenor. Cea dintîi dovadă de transfigurare, cel mai rapid anunţ referitor la apariţia unui mare om de fotbal a fost dezintersul suveran pentru nume. Brusc, Robson n-a mai reuşit, de fapt, n-a mai avut timp, să ţină minte numele jucătorilor pe care îi antrena.

Vreme de 38 de ani, între 1967 şi 2005, Robson a făcut toate confuziile posibile. Cu umor şi lejeritate, naţional şi internaţional. Aşa a ajuns, într-o zi, Bobby Robson să dea nas în nas cu Brian Robson, căpitanul naţionalei engleze, şi să exclame: „Hi, Bobby!”. Răspuns:” I am Brian! You are Bobby!”. Robson, antrenorul, n-a reuşit să sesiseze diferenţa. În 2004-5, Ameobi, vîrful lui Newcastle, s-a ales cu un nume încă mai nemotivat: Carl. Sau cam aşa ceva.

Adevărul singur şi adînc  e că Bobby Robson era ostatec şi, ca orice ostatec, nu şi-a putut permite mai mult decît i-a îngăduit răpitorul. Cum îl cheamă pe cutare sau cutare? Nu contează. Robson a fost în asemenea măsură captivat şi deţinut de sensul ultim al jocului de fotbal, încît restul a rămas anonim şi a fost  jucat de anonimi. Sir Bobby Robson a murit săptămîna trecută, după ce a bătut de patru ori cancerul şi a dus la bun sfîrşit datoria oricărui fiu de miner din Nordul Angliei: să sape galerii pînă la înţelesul ultim şi pur. Tocmai pentru că a ajuns acolo unde fotbalul e numai sens şi gîndire, Robson n-a mai avut timp de detaliile care fac istoria trecătoare a fotbalului. Robson a fost prea ocupat cu fotbalul, cu partea lui serioasă şi solemnă, ca să mai aibă timp de anecdote cu nume de familie şi botez.

Asta, despre cultul fotbalului, la un om care a muncit, de cînd era electrician miner, numai şi numai pentru a-şi respecta meseria. Al doilea lucru mare lăsat în urmă de Robson e condiţia umană. Chinul şi măreţia condiţiei umane. Robson a coborît pentru prima oară în subteran, la 14 ani. Şi n-a mai urcat. În următorii 60 de ani, Robson a fost îngropat de un munte de zgură, zoaie şi steril tabloid. N-a răspuns niciodată. A continuat să sape, ca un miner în salopetă de gentleman. A ajuns în semifinalele Cupei Mondiale. A învins o lume de limbuţi trecători. A murit respectat, pentru că, după un timp, mai toată lumea a înţeles că Robson n-a fost nimic mai mult sau mai puţin decît întruparea condiţiei umane: un om demn, fragil, lipsit de geniu şi plin de caracter.