Fotbalist, prea fotbalist

Într-un interviu din „The Statesman”. Alex Ferguson a mărturisit ce mari jucători îi plac

Trebuie să revin la Alex Ferguson. S-a întîmplat ceva încurajator pentru lipsa de dimenisune a fotbalului contemporan. Revista engleză New Staesman a trecut în mîinile lui […]

Într-un interviu din „The Statesman”. Alex Ferguson a mărturisit ce mari jucători îi plac

Trebuie să revin la Alex Ferguson. S-a întîmplat ceva încurajator pentru lipsa de dimenisune a fotbalului contemporan. Revista engleză New Staesman a trecut în mîinile lui Alastair Campbell, fostul secretar de presă al fostului Prim Ministru Tony Blair. Campbell e o brută subtilă, o combinaţie de guru şi gladiator care a modificat faţa presei britanice, adăugîndu-i cîteva cicatrici. Dar Campbell e şi membru de bază al aşa zisei McMafia scoţiene care-i include, printre alţii, pe Tony Blair sau pe actualuil Prim Ministru Brown. Şi pe Sir Alex Ferguson –  glaswegianul arhetipal, începînd cu furiile atestate în vestiarele lui ManUnited şi neterminînd cu malt-urile din care s-au născut pungile foarte vizibile sub ochi.

Campbell a făcut un interviu formidabil cu Ferguson. E primul interviu cu un anternor de fotbal publicat într-o revistă de politică şi politologie. Iar Ferguson, spaima mai multor generaţii de mari jucători, scoţianul cu accent hiper-scoţian, fostul lăcătuş mult mai articulat decît actualul Lăcătuş, stă perfect. Nu cade din paginile unei reviste foarte culte.
Ferguson e o revelaţie. Vorbeşte despre politcă şi îşi explică limpede convingerile (e laburist), pricepe  istorie şi ştie în ce fel l-au ajutat cărţile despre oamenii mari (Lincoln) să devină un bun conducător al oamenilor care fac o echipă.

Dacă rămînem la fotbal, interviul ascunde o bijuterie: răspunsul la întrebarea „cine e cel mai mare jucător pe care l-aţi văzut?”. Sec: Pele, DiStefano, Maradona, Cruyff. Dezvoltînd: Ferguson a văzut tot ce e fotbal în ultimii 30-40 de ani. De aici: Pele, Maradona şi Cruyff. De unde, însă, DiStefano? Dintr-o amintire fericit-traumatică. În 1960, la 19 ani, Ferguson s-a aflat, la Glasgow, pe Hampden Park, alături de 135.000 de martori ai fabulosului Real-Eintracht 7-3. Eintracht a jucat mult mai bine decît se crede, dar DiStefano, Pukas şi Gento aveau zi de modificat istoria fotbalului. Ferguson a intuit corect: DiStefano era un geniu. De notat: cei patru aleşi de Ferguson nu trec de anii ’90. La fel de importantă e absenţa lui Zidane. Ferguosn are, din nou, dreptate. Zidane a fost un fotbalist uluitor şi tocmai asta e problema. Zidane a fost prea fotbalist. Ceilalţi patru au avut un soi de supremaţie distantă care i-a plasat de la început dincolo de fotbal.

* Dintr-o greşeală de tehnoredactare cuvîntul „glaswegianul” a apărut scris eronat „glasgowianul”