Piţurcă-OTV

În faţa Olandei, am făcut exact ce ştim să facem în faţa valorii pure: nimic. România: fără îndoială, locul unde se termină Europa şi începe o coproducţie Piţurcă-OTV. Să discutăm de fotbal ar fi prea mult. De sport, prea sus. […]

În faţa Olandei, am făcut exact ce ştim să facem în faţa valorii pure: nimic.
România: fără îndoială, locul unde se termină Europa şi începe o coproducţie Piţurcă-OTV. Să discutăm de fotbal ar fi prea mult. De sport, prea sus. De onoare, imposibil. În schimb, superstiţia explică tot. Superstiţia? Da, în mod fundamental, superstiţia e un fel de a refuza angajamentul şi de a pune la lucru toate atributele indolenţei: norocul extrem, necazul altora, pretenţia neruşinată şi intriga de culise. Dacă privim bine şi sincer, această jonglerie obscură ţine loc de voinţă, în lumea mentală a lu Piţurcă.

Fotbalul „naţionalei” la Euro 2008 a fost expresia unei religii meschine în care articolul de credinţă numărul unu e boicotul angros, iar instrumentul unic de joc e jaful în detaliu. În acest aranjament, realitatea urmează să se supună şi să urmeze pretenţiile noastre neavenite. Italia şi Franţa, Olanda şi restul lumii, arbitrajele şi Zambrotta, totul e, cumva, dator să se plieze şi să lucreze în contul nostru, salvîndu-ne, astfel, de neîndemînarea în faţa răspunderii directe. Fotbalul devine, astfel, exact ce e restul vieţii româneşti: o artă negativă, o conspiraţie care aduce iniţiaţilor maximum de profit, prin minimum de mijloace. Succesul acestei lumi vine din truc, nu din muncă, din scurtături şi din relaţii privilegiate, nu din idei şi din construcţia de valori. Cînd întîlnim adversari mici îi facem şi mai mici, cînd ne ciocnim de echipe bune le îmbătrînim, iar cînd, în cele din urmă, dăm ochii cu adevărul ne învîrtim debusolaţi. Şi sîntem inutili. Ăsta a fost meciul cu Olanda. În fond, în faţa Olandei, am făcut exact ce ştim să facem în faţa valorii pure: nimic.

Anti-echipa educată de Piţurcă a dat impresia că… Aici e capcana, în această  putere neasemuită de a întreţine iluzia şi de a declara la vamă bunuri pe care nu le avem asupra noastră. Din nou, paralela cu marile figuri ale imposturii româneşti e remarcabilă. Aici excelăm. Sîntem acasă şi producem în masă: magistratul nul care pozează în judecător britanic, şmenarul care conduce bănci şi companii, flecarul infernal care se dă independent şi face din vorbe un oraş. Dedesubt, nebăgată în seamă, pînă în clipa catastrofei: realitatea. Cu Franţa, am secretat tone de anestezie. Cu Italia, am făcut un joc decent bazat pe un arbitraj indecent. Cu Olanda, am fost invitaţi să spunem ceva, să arătăm orice, să dăm cel mai mic semn de viaţă. Şi am tăcut. N-am priceput subiectul şi nu cunoaştem limba. În timpul ăsta, din tribune: Deşteaptă-te, române!
Piţurcă-OTV

În faţa Olandei, am făcut exact ce ştim să facem în faţa valorii pure: nimic.