Mutu fără mediocri

În două silabe şi fără ezitare, jucătorul Fiorentinei e singurul nostru atu

Un strop de logică spitalicească: pe ce boli ne bazăm de luni încolo? Să procedăm prin eliminare. Mai întîi, nu ne mai putem baza pe autogolurile lui Cannavaro. […]

În două silabe şi fără ezitare, jucătorul Fiorentinei e singurul nostru atu

Un strop de logică spitalicească: pe ce boli ne bazăm de luni încolo? Să procedăm prin eliminare. Mai întîi, nu ne mai putem baza pe autogolurile lui Cannavaro. Va trebui să negociem cu Gamberini. Apoi, am pierdut dreptul de a construi scenarii pe lufturile lui Anelka. Sîntem obligaţi să invocăm împotmolirea lui Benzema. Iar dacă ne-am bizuit pe dezordinea lui Babel, nu ne rămîne decît să forţăm şansa la 6/49. Aşadar, accidentările lor fizice sau morale nu deschid poarta norocului. În schimb accidentările noastre, în frunte cu mutarea care ne-a adus la minus Coman, a lăsat ultima uşă întredeschisă. Lobonţ e OK, dar va trebui să lucreze cu speranţa că Tamaş va continua să-l faulteze numai şi numai pe Vucinici.

Încă un strop de logică, de data asta autoscopică: pe ce virtuţi ne putem baza? Pe nimic? Să i-o spuneţi lui Mutu! Singura noastră ipoteză validă spune că Mutu e speranţa încheiată cu gol. Execuţia de la 1-0 cu Muntenegru ar fi încăput, fără probleme, în orice defensivă trecută, prezentă şi viitoare, din simplul motiv că n-a cerut spaţiu şi timp. A fost un caz de declanşare automată. Profesionism pur. Ceea ce explică de ce golurile lui Dică, mari producătoare de frumuseţe şi mari consumatoare de spaţiu, sînt incompatibile cu marcajul strict, în particular, şi cu Euro, în general. În două silabe şi fără nici o ezitare, Mutu e singurul nostru atu. Celelalte două silabe suspecte de atu au în Chivu o fragilitate evidentă. Însă povestea nu se încheie aici. 

Echipe în două picioare şi un jucător s-au mai văzut. Nu asta e problema de fond. Problema de fond e chiar fondul sau, dacă vreţi, fundalul. Un solist poate fi letal, cu o condiţie: restul echipei – în care intră trupa, desenul tactic, atmosfera, atitudinea, presa şi publicul de acasă – trebuie să aibă o indiferenţă de granit la handicap. Acea mediocritate solidă şi activă care nu încetează să-şi ceară drepturile. Acea stare de spirit care istoveşte dotările adverse şi ia cu forţa în căsătorie succesul. Deocamdată, dinspre restul echipei care nu e Mutu se aude doar o lamentaţie lungă despre oboseală, neşansă şi defensivă. În contrapunct, cineva se trezeşte periodic în plin budism şi proclamă că vom cîştiga Euro. Ceea ce nu e o formă de optimism, ci doar o probă de onirism, adică un abandon care şi-a găsit alibiul poetic.