Prin FRF spre CIO

Greaţă neaşteptată, ca un pumnal strecurat în pîntece, după o trădare nedibuită. Senzaţia de ameţeală pe care o dă apariţia unui viitor incert, străin, adus şi impus de o invazie la început mică, microbiană. Totul, într-o după-amiază obişnuită de secol […]

Greaţă neaşteptată, ca un pumnal strecurat în pîntece, după o trădare nedibuită. Senzaţia de ameţeală pe care o dă apariţia unui viitor incert, străin, adus şi impus de o invazie la început mică, microbiană. Totul, într-o după-amiază obişnuită de secol XXI, pătată de un gîndac care-şi plimbă cu nesimţire încăpăţînată platoşa pe marile bulevarde ale Londrei şi Parisului. Două oraşe-lumină traversate de o falangă cu zbiri. Flacăra olimpică? Nu. Un import degradant. O bucată mobilă de tiranie adusă şi slobozită în inima oraşelor libere ale Occidentului. O felie din ce va veni şi va fi, dacă slăbiciunea convingerilor noastre va continua să se adîncească în afaceri cu China.

Spectacolul respingător al minisistemului corecţional pus în mişcare spre a trece torţa prin Londra şi prin Paris e culminaţia unei laşităţi rafinate. O laşitate care a învăţat să se camufleze perfect în culorile sportului şi la umbra idealurilor pacifice. Chiar aşa: de ce nu Olimpiada la Beijing? Întrebarea nu merită răspuns, pînă nu reunţă să atîrne cu capul în jos. Întrebarea care merită răspuns e: de ce dă Olmpiada într-o ţară care întemniţează pentru opinie şi tratează popoarele captive cu mitraliera. Oricum, răspunsul nu e în sarcina noastră. CIO a avut cuvîntul şi a călcat în picioare toate legăturile cuvîntului cu raţiunea şi cu bunul simţ.

Toxcitatea naşte toxicitare. Ar trebui să ştim că, odată transformată în decizie, laşitatea CIO corupe profund. Priviţi. Îndată după protestele de la Atena, Londra şi Paris a început o discuţie de nobilă inepţie despre despărţirea sportului de politică. Să zicem că separaţia e obligatorie. Ce caută, atunci, purităţile lor sportivii într-o ţară care guvernează prin masacru şi temniţă? Altă perversiune de mare circulaţie: boicotul şi protestul nu duc nicăieri, nu au rezultate practice. Ba au. Demonstrează cine are curaj să vorbească şi cine tace, pregătind cedări viitoare.

Lipsa de dezbatere publică românească vorbeşte despre locul în care ne stau principiile. Medalia deontologică şi olimpică de aur e ca şi cucerită. Nu vom fi singuri pe podium, dar tăcerea noastră e un caz aparte. Atrofia etică a presei n-are egal, iar lipsa de replică în presa sportivă e un triumf al şcolii FRF-LPF. Cine o absolvă e gata de CIO.