Rîpă şi regenerare

Ceva în violenţa neprovocată din Giuleşti vorbeşte despre altceva. Ceva pretextat de fotbal nu are nici o legătură cu fotbalul şi are  rădăcini înfipte într-o tragedie. În căderea necontenită a unei societăţi încîntate de propria dezinvoltură obscenă. România a învăţat […]

Ceva în violenţa neprovocată din Giuleşti vorbeşte despre altceva. Ceva pretextat de fotbal nu are nici o legătură cu fotbalul şi are  rădăcini înfipte într-o tragedie. În căderea necontenită a unei societăţi încîntate de propria dezinvoltură obscenă. România a învăţat să fie josnică, să lovească de la distanţă şi pe la spate, să se relaxeze în troacă şi să se destindă în crize agresive de nervi. Nimic nou. Nu ne-am stricat dintr-o dată, anume pentru Rapid – Steaua, etapa a 24-a. Însă entuziasmul care dă atîtor oameni slobozenia la mîrşăvie în public, e tînăr. Abia va împlini 20 de ani.Moartea buneicuviinţe
Mitocănia nevrotică e istorică, acceleraţia e proaspătă. Ce e stricat s-a stricat demult, dar asta nu înseamnă că avem iar dreptul la discuţii savante şi vagi. E simplu. Autoînjosirea putea fi oprită. A fost sporită. Bunacuviinţă, nevoia de curăţenie şi curajul, inclusiv curajul de a merge la fotbal din dragoste de fotbal, se sting în regim de urgenţă. În aceste condiţii, un Preşedinte poate, findcă e obligat, să decoreze un arbitru, în regim de urgenţă. Orice arbitru şi orice act care trag linie şi stăvilesc: judecători cinstiţi, trenuri punctuale, învăţători harnici şi alte deaconisme care se bat cu starea de fapt. Iată starea de fapt: generaţiile post-C au primit la cheie dreptul de a fi o ruşine şi, în acelaşi pachet, s-au ales cu un amplificator de barbarie. Furnizorii sînt printre noi şi sînt vinovaţi.

Elita maidanelor 
Nicăieri n-a reuşit mai vîrtos eşecul instituţiilor decît în justiţie şi în fotbal. Justiţia a înălţat drojdia română în scaunul cuvenit unei burghezii absente. Noua elită de maidan trebuia să se distreze, să-şi plimbe banii, să gîdile vulgul, să se simtă şefă de sală peste norod. Şi a descoperit fotbalul. Asta explică de ce s-au lipit în fotbal atît de repede şi de ermetic toate nenorocirile care au cerut timp şi răbdare în politică: mineriade, parlament, bănci comerciale cărate cu targa, televiziuni de prostituţie publică, ziarişti proprietari de păduri şi castele la mijloc de păduri. În fotbal, totul s-a făcut iute şi solid. Sandu Mircea îl va învinge la ani în funcţie şi puncte de pensie pe Isărescu Mugur. Vreţi să demolăm Casa Poporului? Mă prind. Dar Sandu nu e de doborît. Sub mantaua şi rînjetul lui din ce în ce mai tehnocrat, o galerie de deşeuri umane şi-a pus la punct parcul de distracţii: Copos, Becali, Iancu, Pazskany. Nici unul n-a intrat în fotbal venind din fotbal. Restul a căzut în caietul de sarcini al plebei jurnalistice. Amplificatorul de barbarie: agramaţi şi şmecheri, copii ai rahitismului cerebral ceauşist sau pramatii născute după 89 din libertatea de a fi remarcaţi de gagici. Ei au luat în braţe, uneori contra cost, alteori din simpatie fraternă, fotbalul lui Sandu, mîrlănia lui Becali, reptilismul candid al lui Copos şi ciobănismul lui Dragomir. Dar, mai ales, ei au decretat măreţia unui fotbal mizer. Ei au inventat derby-urile scăpărătoare cu fotbal de cherhana şi miza cosmică într-un campionat de bîlci. Acum, comentează  indignaţi „deriva” şi apără dreptul la un „spectacol civilizat”. Pe banii cui, de data asta?

Fotbal ca formă de subcultură
Ce s-a întîmplat în Giuleşti şi în creştetul lui Deaconu nu e o invenţie românească: un meci strangulat de brichete-meteorit şi de cretini care cred că se pricep la fotbal doar pentru că îşi iubesc la nebunie hormonii. Se întîmplă şi la Sevilla, Manchester şi, mai des, la Roma. Nu incidentul e important, ci oglindirea fără cusur a fotbalului în întunericul lumii sociale româneşti. Radu Paraschivscu ştie bine de ce a plecat. Ar trebui să ştie însă că le va fi şi mai uşor. Se va mai juca fotbal şi se va juca degeaba în România, aşa cum parlamentarismul va mai fi simulat mult şi bine de ignoranţi autohtoni. Nu e imposibil ca ţara care va organiza summit-ul NATO să fie în stare să pregătească o finală de Cupa UEFA. Inutil. Senzaţia finală după Rapid-Steaua, e că s-a terminat. Ne-am desăvîrşit. Am devenit o subcultură vie, naţională şi fidelă sieşi. O rîpă care se regenerează. Zilnic.