Prezentul continuu

Tăcere de criptă, pe Old Trafford. 75000 de oameni îşi ascultă respiraţia şi privesc undeva, înapoi şi înăuntru. Duminică, Manchester United şi Manchester City au jucat derby-ul local. Dar, mai întîi, au oficiat un rit, echivalentul unei slujbe de pomenire. […]

Tăcere de criptă, pe Old Trafford. 75000 de oameni îşi ascultă respiraţia şi privesc undeva, înapoi şi înăuntru. Duminică, Manchester United şi Manchester City au jucat derby-ul local. Dar, mai întîi, au oficiat un rit, echivalentul unei slujbe de pomenire. Au trecut exact 50 de ani şi toată lumea a vrut şi a ştiut să îşi aducă aminte de marea echipă pierdută în nenorocirea de la Munchen. Prima întrebare e: de ce ?

În definitiv, exceptînd cîţiva boşorogi atîrnaţi de fotografii cu fotbalişti în chiloţi enormi, nimeni nu mai ştie, nu mai are cum să ştie, ceva despre Man United, ediţia decimată acum 50 de ani. E firesc. E chiar o chestie de gust. Nu poţi vîrî o minge cu şiret în ochii unui fan varianta 2008. Sînt ocupaţi de Ronaldo şi de plasma care îi reproduce perfect coafura gelată. Nici în urechi nu e loc. Sînt ocupate de IPod. Despre suflet e şi mai greu de vorbit. Întrucît e difuz sau nu e. Şi atunci?

Răspunsul contează. Man United a pierdut derby-ul acasă, pentru prima oară în 38 de ani, şi e clar că n-a clacat doar pentru că Man City a jucat mult peste Man City. Cine a văzut meciul, dar şi cine a dat peste rezultat în ziar are dreptul să bănuiască un factor extrasenzorial. Într-adevăr, Man United, cu străinii lui de neam şi de sentiment, de la Vidic la O’ Shea, a jucat virtual şi inactual, ca o umbră care şi-a dăruit 90 de minute de reculegere.

Răspunsul are legătură cu fotbalul persistent şi fidel propriei tradiţii. Răspunsul e: continuitatea. Fotbalul mare nu poate fi mare decît dacă îşi omologhează trecutul. Nimeni nu mai ştie cum juca Duncan Edwards şi nici despre Di Stefano nu avem ştiri prea proaspete, dar amintirea lor construieşte o identitate. United, Real, dar şi Anderlecht sau Ajax, cluburi ieşite demult din orbita performanţei, sînt pentru că poartă cu ele ce au fost. Trecutul rememorat construieşte şi predispune la viitor.

Întrebarea următoare e: cine şi prin ce rit îşi mai aduce aminte de fotbalul românesc ediţia 1958? Dar 1968? Şi, mai departe: cine îşi va aduce aminte peste 50 de ani de Nicolae Dobrin? Dar de Florea Dumitrache? Suferim mult mai mult decît ştim de absenţa trecutului. Am supradimensionat un fotbal prezent şi mărunt. Cu excepţia discutabilă a Rapidului, nici un club românesc nu-şi poate respecta trecutul. Pentru că nu-l cunoaşte.