Menu GSP

Dacă pe biroul procurorului Ţuluş se adună stive de chitanţe, înseamnă că nu sîntem totuşi paranoici. În mod normal, îmi place să cred că nu mai e nimic de făcut şi, pînă la un punct, din asta trăiesc: spirutal şi […]

Dacă pe biroul procurorului Ţuluş se adună stive de chitanţe, înseamnă că nu sîntem totuşi paranoici. În mod normal, îmi place să cred că nu mai e nimic de făcut şi, pînă la un punct, din asta trăiesc: spirutal şi material. Convingerea că lumea românească se reproduce după un script care duce la analfabetism şi barbarie mi-e dragă. Îmi ţine de cald şi îmi plăteşte articolele. Mă simt, într-un fel, protejat de acest pariu pe care nenumăraţi oameni de vază îl cauţionează: cu averile, cu delaraţiile şi cu toate celelalte minciuni pe care le debitează în public. Toate astea mi-au venit cadou, cîndva, după ce am remarcat că bîta de miner trece nepedpsită, iar vremurile se îndulecesc, totuşi, la Cofetăria Ana.

Am devenit sceptic. Dar nu defetist. Am rămas cu o slăbiciune pentru excepţii. Nu pentru toate. Nu aveam cum, de vreme ce majoirtatea au emigrat, în Spania, în Italia, în Canda, în America sau în tăcerea foarte abil încurajată şi remunerată de statul român în interiorul statului român. Am rămas însă în comapnia excepţiilor articulate la greu. Şi nimic nu e mai greu decît să gîndeşti cu capul tău şi să semnezi cu numele tău în foile de observaţie ale politicii şi ale fotbalului. Dacă admitem că sînt diferite. Întrebarea imediat următoare e: de ce se bat aceşti oameni cu propriul noroc? De ce se exclud de la dreptul la notoritate plătită? De ce nu fac acel gest simplu şi îndelung răsplătit care a transformat atîţia oameni ai genraţiei lor în slugi, prostituate şi proprieari de vile cu rubrică la ziar? Evident, ca să îmi facă mie plăcere. Şi ca să-şi îmbete cititorii cu idealuri inaccesibile.

Pe urmă m-am mai gîndit. Dacă toată lumea care face şi drege în fotbalul românesc a ajuns să pună chitanţe, stivă, pe biroul lui Ţuluş, poate că, totuşi, nu sîntem paranoici. Nici eu, scepticul, nici ei, excepţiile. Poate că mai avem o şansă. Noi, cu ţara noastră cu tot. Aşa cred că trebuie judecată insistenţa argumentată, răbdarea şi rezistenţa la mersul cu pluta pe curent de care s-au ţinut toţi cei ce au semnat cu mîna şi au răspuns cu capul în Gazeta Sporturilor. Ştie George Copos la cine mă refer şi de ce am senzaţia că mă bucur de un desert măreţ, după o tonă de saramură.