Romeuro 2007

Fie că joacă fotbal, fie că se spetesc pe schele, românii sînt mai buni departe de casă. Un an intermediar, căzut între Mondiale şi Europene, e, deobicei, un an şters sau, mai curînd, o analiză de potenţial. Pe scurt, un […]

Fie că joacă fotbal, fie că se spetesc pe schele, românii sînt mai buni departe de casă. Un an intermediar, căzut între Mondiale şi Europene, e, deobicei, un an şters sau, mai curînd, o analiză de potenţial. Pe scurt, un an definit de calificări. Iar 2007 a fost bun: ne-am Eurocalificat la ambele capete. În ianuarie am fost selcţionaţi în UE, în toamnă am forţat, destul de convingător, participarea la Euro2008. Palmaresul naţional s-a întărit, statistic şi istoric. Nimeni nu ne mai poate lua cele două calificări din pedigree. Însă ceva sugerează că, după un prim an dezastruos în UE, nu putem spera într-o carieră ilustră la Euro 2008. Paralelismul e plauzibil.

Am pătruns în UE însoţiţi de o fanară exbuerantă. Am presupus un succes rapid şi integral. După 12 luni, ştim că nu e aşa. Imaginea externă e mai tulbure decît înainte, cînd eram în afara UE. Cura de discursuri şi fonduri europene n-a întremat, brusc, aşa cum speram, organismul intern. Infecţia e inteligentă şi absoarbe acum şi fondurile, şi gargara. Cine nu vede aceleaşi procese în fotbal, se va mira prea tîrziu. Astfel, succesul din 2007 ne-a turnat şi mai bine în fundaţia anilor ’90. Cred , mai departe, că Federaţia şi clanul care o controlează de aproape 20 de ani, vor împiedica respiraţia liberă a fotbalului românesc. Schimbările sînt decorative. Adevărat, 23 August a fost demolat, dar Slavia Praga joacă pe un stadion de 20.000 de locuri. Şi în Cupa UEFA.

Şi mai vizibil e paralelismul ratelor de reuşită. Şi în UE, şi în eurofotbalul românesc, succesul e strict individual şi funcţionează în afara ţării. Fie că joacă fotbal, fie că se spetesc muncind pe schele, românii sînt mult mai buni departe de casă. Mutu şi îngijitoarele românce din spitalele italiene ţin de logica unică a mîinii de lucru, deşi salariul desparte aceste două cazuri după o logică stupidă. Oricum, acasă piaţa muncii rămîne stearpă.

Cea mai amară corespondenţă a legat, în 2007, două feluri de nepăsare extreme şi foarte neeuropene. În viaţa fără minge, măcinarea generaţiilor vechi a continuat, sub privirile elitelor noastre proaspăt europene şi arhi-penale. Tot 2007, a fost anul în care i-am pierdut, după ce-i abadonsaerăm demut, pe Dumitrache şI pe Dobrin. Bătrînii formidabilei generaţii ’70 se casează, mai departe, în linişte.