A jucat vreodată fotbal Nicolae Dobrin?

Misiunea noastră începe acum: trebuie să îl povestim şi să îl lăsăm celor ce vin pe Nicolae Dobrin. Daţi-mi voie să cred că stingerea celui mai mare fotbalist al României ne obligă la o schimbare de meserie şi conştiinţă. Trebuie […]

Misiunea noastră începe acum: trebuie să îl povestim şi să îl lăsăm celor ce vin pe Nicolae Dobrin. Daţi-mi voie să cred că stingerea celui mai mare fotbalist al României ne obligă la o schimbare de meserie şi conştiinţă. Trebuie să devenim rapsozi şi să avem grijă de visele viitorului.

Primul mesaj: Dobrin nu se va repeta. Vor apărea, într-un ciclu care ni i-a dat, la intervale de cam 20 de ani, pe Petchowsky, Ozon, şi Hagi, alţi fotbalişti magnifici. Ei vor scrie istoria mare pe care prezentul mărunt nu ne lasă să o mai bănuim. Dar un alt Dobrin nu va mai fi. Asta, pentru că Nicolaie Dobrin şi labele lui mari de Gîscan extraterestru au depăşit fotbalul şi l-au împins în poezie.

Cine l-a văzut jucînd fotbal pe Nicolae Dobrin a fost, cu sigururaţă, sedus de puterea dezlănţuită a binelui şi a frumuseţii. Dobrin n-a jucat, propriu-zis, fotbal, jocul acela încordat, atletic şi iute care ne scoate din minţi. Dobrin a surclasat acest joc şi s-a aşezat într-o zonă intangibilă: dincolo de chin, scor, faulturi şi efort.

A fost atît de deasupra încît nu e şi nu va fi niciodată clar dacă Dobrin a jucat, cu adevărat, fotbal. Căci tot ce a făcut Dobrin în prezenţa unei mingi şi a unui maidan era act de magie pură, fotbal după fotbal, adevărul supranatural de la capătul jocului. Nimeni, în afara lui Nicolae Dobrin, n-a reuşit să demonstreze că fotbalul e complet indiferent celui ce reuşeşte să-l schimbe cu glezna, aşa cum pictura şi muzica sînt materialul inert de la picioarele geniului.

Nicolae Dobrin e greu de înţeles. Deşi a cîştigat meciuri dintr-o zvîcnitură scurtă şi ironică a pasei, a trecut prin fotbal cu planuri mult diferite de minut şi scor.

A fost gratuit, cu o măreţie taciturnă. A decis, fără să întrebe, că fotbalul e o artă şi nu un conflict.

Astăzi, avem impresia că nu e aşa. Greşim. Nicolae Dobrin, cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor şi cel mai necunoscut fotbalist planetar al lumii, nu s-a temut de erorile noastre viitoare.

A răbdat umilinţe personale şi a contrazis, de la Piteşti, un regim istoric dobitoc.

A fost condamnat la anonimat, căci locul unei minuni e sus, pe firmament, printre stele, nu în derby-ul cu Dinamo. A nesocotit sentinţa, continuînd să secrete itinerant miracole. La Tîrgovişte, de pildă, unde trebuie pusă o placă memorială despre o pasă de gol, cu călcîiul, urmată de un sprint prelungit cu fundaşul advers în hipnoză, mult după încheierea terenului.

Aşa ceva nu s-a mai văzut. Asta înseamnă că nu l-au învins. Dobrin a cîştigat pentru că era o formă de imaginaţie şi de creaţie populară. Acum a murit persoana, s-a prăbuşit Gîscanul şi a căzut Para. Poetul trăieşte.