Patrimoniul Becali (părinţii contează)

Nesiguranţa echipei a fost indusă, pas cu pas, declaraţie cu declaraţie de patron. Curios, Steaua a pornit cu un avantaj important, Fără să bage de seamă, toată lumea a lucrat în folosul Stelei. Noi, presa, îi bătusem de o săptămînă, […]

Nesiguranţa echipei a fost indusă, pas cu pas, declaraţie cu declaraţie de patron. Curios, Steaua a pornit cu un avantaj important, Fără să bage de seamă, toată lumea a lucrat în folosul Stelei. Noi, presa, îi bătusem de o săptămînă, cu 3-0, cronică de cronică. Arsenal a sosit anesteziată de festivităţile euforice de acasă. Wenger nu a refuzat porţia de glorie dinastică şi, oricum, are o echipă prea tînără pentru acte decisive. Aşa a intrat Steaua în acel culcuş potrivit echipelor care n-au nimic de pierdut şi foarte periculos pentru carul mare. Pedrazzini a făcut restul: şi-a aşezat echipa aglomerat pe centru şi a sfătuit-o să aştepte incoerenţele care întrerup de regulă discursul favoriţilor.

Ocazia a apărut în minutul 65. De două ori. Mai întîi, ofsaidul a rămas nesancţionat de o brigadă de arbitri inconsistentă pe toată durata meciului. În al doilea rînd, Iacob (foto) a scăpat singur şi Senderos a ratat startul. Iacob a încercat un vinclu foarte complicat şi, fireşte, a ratat. De ce? Din lipsă de încredere, căci numai un jucător lipsit de încredere uită soluţia simplă şi se aruncă în braţele complicaţiei.

Nu. Iacob n-a ratat. A clacat. A căutat rezerva de precizie, linia dreaptă, cruzimea eficientă. Şi nu le-a găsit. În locul lor bălteşte doldora o lungă tradiţie de cotituri, complot, vorbe ameţitoare şi păreri alandala. Patrimoniul Becali. De şutat a şutat Iacob, dar nesiguranţa vine de la Becali. Aşa cum şutul cu care Van Persie a întrerupt apatia ofensivă a Arsenalului vine de la Wenger, profesionistul arogant, dar profesionist.

Arsenal trebuia să cîştige, numai că Steaua putea bloca inevitabilul. Semn că echipa are, e drept, numai în pragul umilinţei, o formă anume de ambiţie. Dar, pînă la urmă, părinţii contează. Diferenţa de educaţie e hotărîtoare. Ce auzi şi ce vezi în casă nu rămîne acasă. Se duce la cap şi de acolo coboară în piciorul care nu poate lovi simplu şi direct.